denumire

denumíre sf [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 302/17/ Pl: ~ri / E: denumi] 1 (Înv) Desemnare. 2 Numire a unei ființe sau a unui lucru Si: denumit¹ (2). 3 Cuvânt cu care numim ceva. 4 (D. persoane) Atribut Si: epitet.

DENUMÍRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi; numire. ♦ Nume dat unei ființe sau unui lucru; cuvânt cu care numim ceva. ♦ Element obligatoriu (alături de sediu) de identificare a unei persoane juridice (firme). – V. denumi.

DENUMÍRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi; numire. ♦ Nume dat unei ființe sau unui lucru; cuvânt cu care numim ceva. – V. denumi.

DENUMÍRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi. 1. Numire. 2. Nume dat (unei ființe sau unui lucru); cuvînt, vorbă cu care numim ceva. Denumirea romînească de «graure», dată unei alte păsări, pe care tot Marțial o pune în opozițiune cu «turdı» (= sturz). ODOBESCU, S. III 29.

denumíre s. f., g.-d. art. denumírii; pl. denumíri

denumíre s. f. → numire

DENUMÍRE s. v. nume.

DENUMÍRE s.f. Faptul de a denumi; denominație. ♦ Nume; cuvânt cu care numim ceva. [< denumi].

DENUMÍRE s. f. faptul de a denumi; denominație. ◊ nume dat unei ființe, unui lucru sau fenomen; cuvânt care denumește ceva. (< denumi)

DENUMIRE s. nume, numire, (livr.) denominație, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?)

DENUMIRE. Subst. Denumire, denominație (livr.), apelațiune (rar), numire, intitulare; poreclire, supranumire. Nume, denumire, titlu; nume comun, apelativ; nume propriu. Nume de persoană, antroponimic. Nume, nume de familie, poreclă (înv. și reg.), nume patronimic; nume matronimic; prenume, nume mic, nume de botez; poreclă, supranume, agnomen, cognomen; criptonim, pseudonim; penonim; stigmonim. Onomasticon. Etnonim. Antroponim. Hidronim; oronimic; toponim, toponimic. Onomasiologie; antroponimie, antroponomastică, onomastică, onomatologie; oronimie; toponimie, toponomastică. Adj. Denumit, numit, intitulat; poreclit, supranumit, zis. Denominativ. Onomasiologic; antroponimic, antroponomastic, onomastic; toponimic. Vb. A denumi, a numi, a porecli (înv. și reg), a boteza, a intitula, a da (a pune) un titlu; a porecli, a da o poreclă, a supranumi, a-i zice. A se numi, a purta numele..., a avea numele..., a se chema, a se intitula, a purta titlul.... V. cuvînt, semn.

denumirea silabică (literală) a notelor v. notă (1).

DENUMÍRE (DENOMINÁȚIE) s. f. (< denumi < de + numi, după fr. dénommer): 1. acțiunea de a numi o ființă, un lucru sau un fenomen, de a da nume acestora, de a preciza semnificația lor lexicală cu ajutorul substantivului. 2. nume dat unei ființe, unui lucru sau unui fenomen cu ajutorul substantivului; denotație.