dantură

dantúră sf [At: POLIZU / V: (înv) den~, (îvr) dintúră / Pl: ~ri / E: fr denture] 1 Totalitate a dinților unei persoane. 2 (Pex) Fel în care sunt înșirați și alcătuiți dinții Si: dentiție. 3 (Șîs) ~ falsă Proteză dentară. 4 (Pan) Ansamblu format din dinții unor organe de mașini.

DANTÚRĂ, danturi, s. f. 1. Totalitatea dinților unei persoane; p. ext. felul în care sunt așezați și alcătuiți dinții; dentiție. ◊ Dantură falsă = proteză dentară. 2. Ansamblu format din dinții unor organe de mașini sau scule (roți dințate, freze, broșe etc.). – Din fr. denture.

DANTÚRĂ, danturi, s. f. 1. Totalitatea dinților unei persoane; p. ext. felul în care sunt înșirați și alcătuiți dinții; dentiție. ◊ Dantură (falsă) = proteză dentară. 2. Ansamblu format din dinții unor organe de mașini sau scule (roți dințate, freze, broșe etc.). – Din fr. denture.

DANTÚRĂ s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea dinților unei persoane; p. ext. felul în care sînt înșirați și alcătuiți dinții. Evident! rîse femeia, arătînd dantura cariată și pe locuri știrbă de tot. C. PETRESCU, C. V. 22. Îmbătrînea. Stărui asupra cuvîntului, dezmințit de părul negru, dantura puternică și întreaga-i făptură, vînjoasă și neobosită. id. Î. I 10. ◊ Dantură (falsă) = proteză dentară. Își puse dantura.

dantúră s. f., g.-d. art. dantúrii; pl. dantúri

dantúră s. f., g.-d. art. dantúrii; pl. dantúri

DANTÚRĂ s. dentiție. (Are o ~ perfectă.)

DANTÚRĂ s.f. 1. Totalitatea dinților unui om; (p. ext.) felul în care sunt așezați dinții. 2. Ansamblu format de dinții unor organe de mașini sau de utilaj (freze, pile, burghie etc.)- [Var. dentură s.f. / < fr. denture].

DANTÚRĂ s. f. 1. totalitatea dinților unui om. ◊ dentiție (3). 2. ansamblu al dinților unor organe de mașini sau de utilaje. (< fr. denture)

DANTÚRĂ f. 1) Totalitate a dinților (din gură); dentiție. ◊ ~ falsă proteză dentară. 2) Fel în care sunt aranjați dinții pe maxilar; dentiție. 3) tehn. Ansamblul dinților unei roți. [G.-D. danturii] /<fr. denture

DANTURĂ s. dentiție. (Are o ~ perfectă.)