cărăbănire

cărăbăníre¹ sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: cărăbăni¹] 1-2 (Pfm) Plecare rapidă (și pe furiș) Si: cărăbănit¹ (1-2). 3 (Reg) Cărat. 4 (Pfm) Ciomăgire.

cărăbăníre² sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: cărăbăni²] 1-2 (Mls d. vite) Umflare de iarbă sau de boală.

CĂRĂBĂNÍ, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra.

cărăbăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărăbănésc, imperf. 3 sg. cărăbăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. cărăbăneáscă

CĂRĂBĂNÍ vb. v. căra, duce, fugi, purta, transporta.

A CĂRĂBĂNÍ ~ésc tranz. pop. A căra în cantități mari. /<turc. cek arabayi

A SE CĂRĂBĂNÍ mă ~ésc intranz. pop. A pleca de undeva (repede și pe furiș); a se căra. /<turc. cek arabayi