călăfătui

călăfătui vt [At: CANTEMIR, I. I. I, 157 / V: ~Ifă~ / Pzi: ~iésc / E: calafat] A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării.

CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo.

CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat găurile dintre scândurile bordajelor sau ale punții unei nave în vederea etanșării. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. kalafatizo.

CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, v b. IV. Tranz. A astupa găurile unei luntri, ale unei corăbii etc. cu calafat. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua, că era păzită de santinelă. Se mulțumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise și-l.călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. BART, E. 276.

CĂLĂFĂTUÍ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa găurile unei luntre, corăbii etc. cu calafat. – Ngr. kalafatizo.

călăfătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 să călăfătuiáscă

călăfătuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăfătuiésc, imperf. 3 sg. călăfătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. călăfătuiáscă

CĂLĂFĂTUÍ vb. a calfata. (~ puntea unei nave.)

A CĂLĂFĂTUÍ ~iésc tranz. (punți sau bordaje ale navelor) A astupa pe la încheieturi sau prin rosturi cu calafat. /calafat + suf. ~ui

călăfătui v. a astupa crăpăturile unei corăbii cu câlți și a le unge apoi cu păcură. [Gr. mod.].

călăfătuĭésc v. tr. (d. calafat). Astup cu calafat. V. cîlțuĭesc.

CĂLĂFĂTUI vb. a calfata. (~ puntea unei nave.)