țărmuri

ȚĂRM, țărmuri, s. n. Fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ținut, meleag. [Var.: (înv.) țắrmur, țắrmure s. n.] – Din țărmur (înv., probabil < lat.).

ȚẮRMUR s. n. v. țărm.

ȚẮRMURE s. n. v. țărm.

ȚĂRMURÍ, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar; p. ext. a îngrădi, a stăvili. ♦ Refl. (Înv.; despre țâri, regiuni) A se învecina, a se mărgini cu... 2. Refl. (Înv.) A trage la țărm, a aborda; a țărmui. – Din țărm (sau țărmur).

ȚĂRM, țărmuri, s. n. Fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ținut, meleag. [Var.: (înv.) țắrmur, țắrmure s. n.] – Din țărmur (înv., probabil < lat.).

ȚẮRMUR s. n. v. țărm.

ȚẮRMURE s. n. v. țărm.

ȚĂRMURÍ, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar; p. ext. a îngrădi, a stăvili. ♦ Refl. (Înv.; despre țări, regiuni) A se învecina, a se mărgini cu... 2. Refl. (Înv.) A trage la țărm, a aborda; a țărmui. – Din țărm (sau țărmur).

ȚĂRM, țărmuri, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei ape mari, mai ales de-a lungul unei mări (v. mal); p. ext. regiune de lîngă o apă (mai ales de lîngă o mare). Lîngă țărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Dunărea, lărgită, taie o curbă în țărmul romînesc. VLAHUȚĂ, R. P. 7. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Către nici un țărm al vieții n-am s-ajung să odihnesc. MACEDONSKI, O. I 95. 2. Fig. Ținut, tărîm. Lună, tu, stăpîn-a mării... Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! EMINESCU, O. I 130. Eu sînt în voia soartei un vecinic călător... Purtat printre popoare din țărmuri depărtate. ALECSANDRI, T. II 80. – Pl. și: (m.) țărmi (NECULUȚĂ, Ț. D. 31, MACEDONSKI, O. III 3). – Variante: țắrmur (GORJAN, H. I 41), țắrmure (SLAVICI, O. I 222, RUSSO, O. 105) s. m.

ȚẮRMUR s. m. v. țărm.

ȚẮRMURE s. m. v. țărm.

ȚĂRMURÍ, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar. Îndată și-ncepu a vorbi, în cercul de lumină țărmurit de zidul negru al nucilor. SADOVEANU, O. VIII 26. Trăsura mea... se află dodată dinaintea unei mari întinderi de apă, țărmurită în depărtare, jur împrejur, de păduri dese. ODOBESCU, S. I 386. ◊ Fig. A înțeles că ceva îl amenință, că cineva vrea să-i țărmurească libertatea. GÎRLEANU, L. 32. 2. Refl. (Învechit) A trage la țărm, a aborda, a țărmui. Ajunserăm la un ostrov și ne țărmurirăm, ca să ne mai odihnim. GORJAN, H. II 57.

țărm s. n., pl. țắrmuri

țărmurí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țărmurésc, imperf. 3 sg. țărmureá; conj. prez. 3 să țărmureáscă

țărm s. n., pl. țărmuri

țărmurí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țărmurésc, imperf. 3 sg. țărmureá; conj. prez. 3 sg. și pl. țărmureáscă

ȚĂRM s. (GEOGR.) 1. liman, litoral, mal, margine, (înv.) pristaniște, vad. (A petrecut vacanța pe ~ul Mării Negre.) 2. coastă, mal. (Pe ~ul Oceanului Atlantic.)

ȚĂRMURÍ vb. v. mărgini.

ȚĂRMURÍ vb. v. aborda, acosta, învecina, mărgini.

țărm (-muri), s. n. – Mal, coastă, rivieră. – Var. înv. țărmure. Lat. termĕn (Lambrior, Rom., VII, 92; REW 8665; Pușcariu, Dacor., VIII, 306). Modificarea se datorează unei var. *termonem (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306), ipoteză improbabilă; unui acuz. vulgar termĭnem (Ascoli, Arch. glott., II, 430), ipoteză insuficientă; unui dim. *termŭlus › țărmur (Pușcariu 1715; cf. Pușcariu, Lr., 248); sau mai probabil pl. termĭna asimilat cu pl. în *ǒra › -uri prin intermediul unei asimilări n › r. Forma modernă este un sing. regresiv, după pl. țămuri (Byck-Graur 28). Der. țărmuri, vb. (a limita); nețărmurit, adj. (infinit, fără limite); țărmuros, adj. (stîncos, abrupt).

ȚĂRM ~uri n. 1) Fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; liman. ◊ ~ul mării litoral. 2) fig. Regiune alăturată unei astfel de fâșii. ~ul de nord. /Din țărmur înv.

A ȚĂRMURÍ ~ésc tranz. A delimita printr-un hotar; a hotărnici; a demarca. /Din țărm

A SE ȚĂRMURÍ mă ~ésc intranz. pop. A avea hotar comun (unul cu altul); a se învecina. /Din țărm

țărm n. V. țărmure.

țărm(ure) n. 1. marginea unei mări, a unui fluviu, rîu, lac; 2. fig. limită: pe țărmul scurtei vieți AL. [Lat. TERMINUS (printr’o formă intermediară *TERMULUS); forma țărm e abstrasă din pl. țărmuri].

țărmurì v. a mărgini, a limita: aripa țărmurită de munte BALC.

țărm n, pl. urĭ (lat. *térmulus [var. din termen și términus], termin, hotar, de unde s’a făcut *țărmur, țărmurĭ m., apoĭ, după mal, malurĭ, s’a făcut un sing. neutru țărm. Cp. cu ram și ramură). Rar. Mal (de mare, de rîŭ, de lac): luntrea a ajuns la țărm. – În L. V. m. țărmure, pl. art. țărmuriĭ. Rar țermure. Și azĭ scriŭ uniĭ țerm.[1]

țărmurésc v. tr. (d. țărmurĭ). Rar. Mărginesc, limitez.

ȚĂRM s. (GEOGR.) 1. liman, litoral, mal, margine, (înv.) pristaniște, vad. (A petrecut vacanța pe ~ Mării Negre.) 2. coastă, mal. (Pe ~ Oceanului Atlantic.)

ȚĂRMURI vb. a delimita, a limita, a mărgini, a străjui. (Stîlpii de telegraf ~ șoseaua.)

țărmuri vb. v. ABORDA. ACOSTA. ÎNVECINA. MĂRGINI.

țắrmure, țărmuri, s.f. – (reg.; înv.) Țărm (Faiciuc, 2008). – Lat. termen, terminus „limită, hotar; margine” (DER), cu var. interm. *termulus (Șăineanu, Scriban).

QUEEN MARY COAST [kuin meari kost] (ȚĂRMUL REGINEI MARY), porțiune a coastei antarctice, aparținând Australiei, extinsă între capul Filchner (91°53′ long. E) și c. 102° long. E, cu alt. de c. 1.300 m. Explorată de britanicul D. Mawson (1911-1914). Aici se află stațiunile de cercetări ruse Mirnîi și Pionerskaia.