țârâitură

ȚÂRÂITÚRĂ, țârâituri, s. f. Țârâit². [Pr.: -râ-i-. – Var.: țârcâitúră s. f.] – Țârâi² + suf. -tură.

ȚÂRCÂITÚRĂ s. f. v. țârâitură.

ȚÂRÂITÚRĂ, țârâituri, s. f. Țârâit². [Pr.: -râ-i-. – Var.: țârcâitúră s. f.] – Țârâi² + suf. -tură.

ȚÂRCÂITÚRĂ s. f. v. țârâitură.

ȚÎRÎITÚRĂ, țîrîituri, s. f. Faptul de a țîrîi¹; zgomotul produs de unele insecte, de unele instrumente cu coarde etc. La hanuri, în marginea satelor, erau înjghebate hori și roatele zburau în țîrîiturile scripcelor. SADOVEANU, O. VII 327. Țîrîitura înceată a greierilor poate să se audă numai cînd omul e singur. GHEREA, ST. CR. I 138.

țârâitúră (-râ-i-) s. f., g.-d. art. țârâitúrii; pl. țârâitúri

țârâitúră s. f. (sil. -râ-i-), g.-d. art. țârâitúrii; pl. țârâitúri

țârcâitúră, țârcâitúri, s.f. (reg.) 1. strop, picătură. 2. afacere mică neînsemnată.

ȚÎRÎITURĂ s. țîrîit, zbîrnîit. (~ soneriei.)