țurțure

ȚÚRȚUR, țurțuri, s. m. 1. Sloi mic de gheață de formă prelungită și ușor ascuțită spre vârf, care se formează de-a lungul streșinilor sau pe ramuri, prin înghețarea imediată a apei care se scurge. 2. (La pl.) Franjuri. 3. Jgheab prin care curge apa (la fântână). [Var.: țurțure s. m.] – Et. nec.

ȚÚRȚURE s. m. v. țurțur.

ȚÚRȚUR, țurțuri, s. m. 1. Sloi mic de gheață de formă prelungită și ușor ascuțită spre vârf, care se formează de-a lungul streșinilor sau pe ramuri, prin înghețarea imediată a apei care se scurge. 2. (La pl.) Franjuri. 3. Jgheab prin care curge apa (la fântână). [Var.: țúrțure s. m.] – Et. nec.

ȚÚRȚURE s. m. v. țurțur.

ȚÚRȚUR, țurțuri, s. m. 1. Mic sloi de gheață de formă prelungă și ușor ascuțită spre vîrf, care se formează (în special de-a lungul streșinilor sau pe ramuri) prin înghețarea imediată a apei care se scurge. Cele din urmă raze luciră în țurțurii de gheață ai streșinei, apoi în albastrul înalt al cerului. SADOVEANU, B. 101. Aprinse o lampă. Cristalele scînteiară ca niște țurțuri de gheață. ANGHEL-IOSIF, C. L. 16. Se aude-n horn nebunul Viscol... Și din strașini, cîte unul, țurțuri rupți cum cad plesnind. VLAHUȚĂ, P. 10. Neagra luncă... O-ncunună despre zori C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitori. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. (Mai ales la pl.) Franjuri. Stăpîna de casă... cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă și cu țurțuri mici de mărgele roșii pe margine, trebăluia nu știu ce prin cerdacul larg din față. HOGAȘ, M. N. 14. 3. Țeavă prin care curge apa (la o fîntînă). Ai dus la țurțur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scînteia lui deodată. ARGHEZI, V. 47. (În forma țuțur) Spre un fund al curții... albea trupul văruit al unei cișmele purtînd deasupra țuțurului o precestă zugrăvită în roșu ți în albastru. MACEDONSKI, O. III 109. – Variante: țúrțure, țúțur s. m.

ȚÚRȚURE s. m. v. țurțur.

ȚÚȚUR s. m. v. țurțur.

țúrțur s. m., pl. țúrțuri

țúrțur s. m., pl. țúrțuri

ȚÚRȚUR s. 1. (pop.) țurloi, (reg.) scuț, (Munt. și Dobr.) suligă, (prin Dobr.) sulughiță, (Olt.) țorțoloș, țuțuroi, (înv.) stur. (Pe streșini s-au format ~i.) 2. sloi, (Olt., Ban. și Transilv.) sloiete. (~ de gheață, pe apa.)

ȚÚRȚUR s. v. canaf, ciucure, franj, jgheab.

ȚÚRȚUR ~i m. 1) Formație mică de gheață în formă de con, care atârnă de streșini sau de ramurile copacilor, apărută prin înghețarea picăturilor de apă ce se preling. 2) mai ales la pl. pop. Fascicul de fire unite între ele, prins ca ornament de marginea unor piese decorative sau vestimentare. /Orig. nec.

țurțur m. Mold. picătură de ploaie înghețată: crengi de țurțuri încărcate AL. [Reduplicat din țur! variantă din țăr! (ca țărțără din țăr!; cf. țără), onomatopee exprimând o picurare înceată].

țúrțur (est) și țúrțure (vest) m. (var. din zurzur și zorzon și rudă cu cĭucure, struț 1 țirțiră și țîrîĭ). Vîrf de gheață (stalactită) care se formează la streșinĭ cînd zăpada se topește ziŭa și îngheață noaptea. – Și țorțurĭ (Bz.), țurțurĭ, zdrențe care atîrnă la o haĭnă, șfichĭurĭ la bicĭ. Și struțĭ (Mold.), țurțurĭ. Și stur, m. (Ps. S. 148, 8).

zúrzur m. (d. zuruĭ, adică „ornament, care zuruĭe”, apoĭ și alt-fel. Var. țurțur și zorzon. V. cĭucure). Buc. Pl. Zorzoane, canafurĭ, cĭucurĭ la harnașament. (Teod. P. P. 149).

țurțur s. v. CANAF. CIUCURE. FRANJ. JGHEAB.

ȚURȚUR s. 1. (pop.) țurloi, (reg.) scuț, (Munt. și Dobr.) suligă, (prin Dobr.) sulughiță, (Olt.) țorțoloș, țuțuroi, (înv.) stur. (Pe streșini s-au format ~i.) 2. sloi, (Olt., Ban. și Transilv.) sloiete. (~ de gheață.)

a face țurțuri expr. (peior.) a nu fi spălat în zona ano-genitală.

țurțuri s. m. pl. fecale uscate.