țiuitor

ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar; reg.) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor.

ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care țiuie. 2. S. f. (Rar) Fluier. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tor.

ȚIUITÓR, -OÁRE, țiuitori, -oare, adj. Care țiuie. Cîrduri întregi de gîște, de curci și de claponi, cu bibilici țiuitoare. D. ZAMFIRESCU, la CADE. ◊ Fig. În locul zgomotului, tăcere țiuitoare. IBRĂILEANU, A. 118.

țiuitór (ți-u-i-) adj. m., pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre

țiuitór adj. m. (sil. ți-u-i-), pl. țiuitóri; f. sg. și pl. țiuitoáre

ȚIUITÓR adj. piuitor, șuierător, vâjâitor. (Zgomot ~.)

ȚIUITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care țiuie; care produce țiuituri. [Sil. ți-u-] /a țiui + suf. ~tor

ȚIUITOR adj. piuitor, șuierător, vîjîitor. (Zgomot ~.)