țicnit

ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti.

ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit², crăpat. – V. țicni.

ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. scr. ciknuti.

ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. 1. (Fam.) Smintit, zăpăcit, țăcănit, nebun. 2. (Rar; despre obiecte) Plesnit², crăpat. – V. țicni.

ȚICNÍ, țicnesc, vb. IV. (Familiar) 1. Refl. A se sminti, a-și pierde mintea. 2. Tranz. A clinti, a mișca din loc; a ciocni, a plesni.

ȚICNÍT, -Ă, țicniți, -te, adj. (Familiar) 1. Smintit, zăpăcit, trăsnit, nebun. Am rămas cu gura căscată... Ce dracu e cu Miai? E țicnit? PREDA, Î. 105. Numai pacat de băiet, că parcă-i oleacă cam țicnit. MIRONESCU, S. A. 140. Ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel? ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita. CARAGIALE, O. I 257. 2. (Despre obiecte) Plesnit, crăpat, ciocnit.

!țicní (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnéște, imperf. 3 sg. se țicneá; conj. prez. 3 să se țicneáscă

țicní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țicnésc, imperf. 3 sg. țicneá; conj. prez. 3 sg. și pl. țicneáscă

ȚICNÍ vb. v. înnebuni.

ȚICNÍT adj., s. 1. adj., s. v. nebun. 2. adj. v. smintit.

țicní (-nésc, -ít), vb. – 1. A sparge un obiect de ceramică sau de sticlă. – 2. (Refl.) A bate cîmpii, a-și pierde mințile. – Var. Mold. țîcni. Creație expresivă, care imită zgomotul bătăii ușoare, cf. țac, cu suf. tot expresiv -ni. – Der. țicneală, s. f. (nebunie, rătăcire). Țicni este față de tic, ca țăcăni față de țac. Țicnitoare, s. f. (Banat, pasăre, Picus maior), cf. ciocănitoare.

A SE ȚICNÍ mă ~ésc intranz. fam. A pierde facultatea de a judeca normal; a-și ieși din minți; a se sminti; a se scrânti; a înnebuni; a se trăsni; a se aliena. /cf. sb. ciknuti

țicnì v. 1. a plesni; 2. a crăpa (de dobitoace). [Cf. serb. ȚIKNUTI, a plesni].

țicnit a. fam. cui îi lipsește o doagă: e cam țicnit.

țicnésc v. tr. (sîrb. ciknuti, a țipa, ciki, zoriĭ zileĭ. Cp. și cu teknuti, a atinge, a emoționa). Cĭocnesc și crăp puțin: a țicni un pahar. Cĭocnesc lucrurĭ micĭ: băĭețiĭ se jucaŭ la bile (goage de ciment) pe țicnite(le).

țicnít, -ă adj. Crăpat puțin: un pahar țicnit. Fig. Picnit de boală, atins puțin, nu întreg: țicnit la cap (saŭ numaĭ: țicnit), cam nebun. Țicnit la piept, cu început de oftică. – Pe la Abrud țîgnit, rănit puțin de șa. V. săgnit, săgnesc.

ȚICNI vb. (MED.) a se aliena, a înnebuni, a se sminti, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.

ȚICNIT adj., s. 1. adj., s. (MED.) alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, (livr. și peior.) sonat, (pop. și fam.) apucat, candriu, căpiat, deșucheat, strecheat, (înv. și reg.) nerod, (reg.) prost, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînd, (Ban.) pălăurat, (Olt. și Munt.) primit, (Mold.) zăluzit, zărghit, (fig.) săltat, sărit, scrîntit, țăcănit. (O persoană ~.) 2. adj. aiurea, aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, zănatic, zăpăcit, zurliu, (rar) dezmetic, (pop.) deșucheat, pălăvatic, silhui, (înv. și reg.) prilestit, (reg.) șucheat, tui, (Mold.) tuieș, zălud, zărghit, (înv.) turluliu, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) smucit, trăsnit, țăcănit. (Ce tip ~!)

țicni, țicnesc v. r. a se sminti, a înnebuni

țicnit, -ă, țicniți, -te adj. smintit, nebun