ț

Ț, ț, s. m. 1. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană semiocluzivă dentală sonoră. [Pr.: țe, țî. – Pl. și: (1, n.) ț-uri]

Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: țe]

Ț s. m. invar. A douăzeci și treia literă a alfabetului, numită «țe», și sunetul corespunzător; este o consoană semiocluzivă dentală surdă.

Ț s. m. invar. A douăzeci și treia^[1] literă a alfabetului, numită „țe”, și sunetul corespunzător.^[1]

ț¹ (literă) [cit. țe / țî] s. m. / s. n., pl. ț / ț-uri

ț² (sunet) [cit. țî] s. m., pl. ț

Ț, ț s. m. invar. [cit. țe]

ț m. A doŭă-zecĭ și doŭa literă a alfabetuluĭ românesc. Sunetu eĭ e ca al unuĭ t amestecat cu s, după cum dz e un d amestecat cu z. Italieniĭ și Germaniĭ îl reprezentă pin z. Slaviĭ catolicĭ și Unguriĭ pin c, ĭar Greciĭ noĭ pin ts.

Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră).

vitamina Ț expr. (glum.) țuică.