șușotit

ȘOȘOTÍ vb. IV v. șușoti.

ȘOȘOTÍT s. n. v. șușotit.

ȘUȘOTÍ, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșotí vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

ȘUȘOTÍT s. n. (Rar) Șușoteală. [Var.: șoșotít s. n.] – V. șușoti.

ȘOȘOTÍ vb. IV. V. șușoti.

ȘOȘOTÍT s. n. v. șușotit.

ȘUȘOTÍ, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșotí vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

ȘUȘOTÍT s. n. (Rar) Șușoteală. [Var.: șoșotít s. n.] – V. șușoti.

ȘOȘOTÍ vb. IV v. șușoti.

ȘUȘOTÍ, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă, a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform; a șopti. Apele șușoteau lovindu-se de malul lin. V. ROM. octombrie 1953, 14. Auzeau... cum se strecoară fața apei, șușotind și gîlgîind. DUMITRIU, N. 135. – Variantă: șoșotí (EMINESCU, O. IV 109) vb. IV.

ȘUȘOTÍT s. n. (Rar) Faptul de a șușoti; șoptire, șoaptă.

șușotí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șușotésc, imperf. 3 sg. șușoteá; conj. prez. 3 să șușoteáscă

șușotít s. n.

șușotí vb., ind. prez. 1 sg. și3 pl. șușotésc, imperf. 3 sg. șușoteá; conj. prez. 3 sg. și pl. șușoteáscă

șușotít s. n.

ȘUȘOTÍ vb. 1. v. șopti. 2. v. clipoci. 3. v. foșni.

ȘUȘOTÍT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)

ȘOȘOTÍ vb. IV. v. șușoti.

ȘUȘOTÍ vb. IV. intr. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform. [Var. șoșoti vb. IV. / < fr. chuchoter].

ȘUȘOTÍT s.n. (Rar) Faptul de a șușoti; zgomot produs de cineva sau ceva care șușotește; șușoteală. [< șușoti].

ȘUȘOTÍ vb. intr. 1. a vorbi în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (despre ape, frunze) a produce un zgomot lin și uniform. (< fr. chuchoter)

A ȘUȘOTÍ ~ésc intranz. 1) A face schimb de informații pe șoptite. 2) rar (despre ape, frunze etc.) A produce un zgomot specific, ușor și monoton. /Onomat.

ȘUȘOTÍT n. 1) v. A ȘUȘOTI. 2) Sunet caracteristic produs de un om sau de un obiect care șușotește. /v. a șușoti

șoșotì v. a șopti: șoșotesc, vorbesc, născocesc NEGR. [Onomatopee].

*șoșotésc v. intr. (fr. chuchoter, a șopti). Barb. (deși la Tkt. și la Panf. e dat ca pop.). Șoptesc, șopotesc. Foșnesc.

ȘUȘOTI vb. 1. a șopti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce ~ ei acolo.) 2. a clipoci, a murmura, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 3. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a făfălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)

ȘUȘOTIT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)