șurubui

ȘURUBUÍ, șurubuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A înșuruba. ◊ Expr. A o șurubui = a o suci, a o învârti; a umbla cu șiretlicuri. – Șurub + suf. -ui.

ȘURUBUÍ, șurubuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A înșuruba. ◊ Expr. A o șurubui = a o suci, a o învârti; a umbla cu șiretlicuri. – Șurub + suf. -ui.

ȘURUBUÍ, șurubuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A învîrti, a suci, a întoarce un șurub. Expr. A o șurubui = a o suci, a o învîrti, a o întoarce (pentru a obține un-avantaj). Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot chihăit de cap pînă acum, să mă însor... și apoi acum tot tu o șurubuiești și-o întorci, cum îți vine ție la socoteală. CREANGĂ, P. 165.

șurubuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șurubuiésc, imperf. 3 sg. șurubuiá; conj. prez. 3 să șurubuiáscă

șurubuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șurubuiésc, imperf. 3 sg. șurubuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șurubuiáscă

ȘURUBUÍ vb. v. înșuruba, strânge.

șurubuì v. 1. a întoarce șurubul; 2. fig. a meșteșugi: o șurubuești și o întorci cum îți vine ție la socoteală CR.

șurubuĭésc v. tr. (d. șurub). Mold. Fig. A o șurubui, a întoarce șuruburile, a o întoarce cum îțĭ vine la socoteală, cum îțĭ place. V. în- și des-șurubez.

șurubui vb. v. ÎNȘURUBA. STRÎNGE.