șurubelniță

ȘURUBÉLNIȚĂ, șurubelnițe, s. f. Unealtă metalică alcătuită dintr-o tijă cu mâner, având vârful lățit ca un tăiș și servind la înșurubarea și deșurubarea șuruburilor. [Var.: șurupélniță s. f.] – Șurub + suf. -elniță.

ȘURUPÉLNIȚĂ s. f. v. șurubelniță.

ȘURUBÉLNIȚĂ, șurubelnițe, s. f. Unealtă metalică alcătuită dintr-o tijă cu mâner, având vârful lățit ca un tăiș și servind la înșurubarea și deșurubarea șuruburilor. [Var.: șurupélniță s. f.] – Șurub + suf. -elniță.

ȘURUPÉLNIȚĂ s. f. v. șurubelniță.

ȘURUBÉLNIȚĂ, șurubelnițe, s. f. Unealtă alcătuită dintr-un mîner și dintr-o tijă de oțel cu vîrful lățit ca un tăiș, servind la înșurubarea și deșurubarea șuruburilor. Cînd te vedea cu un clește sau o șurubelniță în mină, ți le lua speriat: Fugi de-acolo! te prevenea. Cînd vezi că nu merge ceva, cheamă-mă pe mine. PAS, Z. I 307. Motorașul... e făcut de el. Îl deschide cu șurubelnița și mi-arată toate măruntaiele. I. BOTEZ, ȘC. 230. – Variantă: șurupélniță (PAMFILE, I. C. 222) s. f.

ȘURUPÉLNlȚĂ s. f. v. șurubelniță.

șurubélniță s. f., g.-d. art. șurubélniței; pl. șurubélnițe

șurubélniță s. f., g.-d. art. șurubélniței; pl. șurubélnițe

ȘURUBÉLNIȚĂ s. (TEHN.) 1. (reg.) mutelcă, răzuș, șoroflău, șurub, șurubar, șurubăriță, (Ban. și Transilv.) șrafânțigăr. 2. v. broască.

ȘURUBÉLNIȚĂ s. v. destupătoare, tarod, tirbușon.

ȘURUBÉLNIȚĂ ~e f. Unealtă formată dintr-o tijă metalică cu vârful lățit, fixată pe un mâner, care servește la înșurubat și la deșurubat. [G.-D. șurubelniței] /șurub + suf. ~elniță

șurupelniță f. mașină de tras șurupul.

șurubélniță (est) și -pélniță (vest) f., pl. e (d. șurub). Unealtă de vîrît și de scos șuruburile (un piron lățit ca o daltă la un capăt și cu mîner la cel-lalt).

șurubelniță s. v. DESTUPĂTOARE. TAROD. TIRBUȘON.

ȘURUBELNIȚĂ s. (TEHN.) 1. (reg.) mutelcă, răzuș, șoroflău, șurub, șurubar, șurubăriță, (Ban. și Transilv.) șrafînțigăr. 2. broască, (reg.) gîscă. (~ la teasc.)