șuierat

ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. 2. (Despre unele obiecte; la pers. 3) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atonei când se deplasează, se mișcă, se învârtește sau spintecă aerul cu viteză. 3. (Despre oameni) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung, suflând cu putere aerul printre buzele întredeschise, printre degete sau cu ajutorul unui instrument special. ♦ Tranz. (Rar) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea față de cineva sau de ceva prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva; a huidui. ♦ Intranz. și tranz. A emite o succesiune melodică de sunete suflând printre buze, cu ajutorul unui fluier etc.; a intona o melodie fluierând. 4. (Despre unele animale, păsări, insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. – Lat. sibilare.

ȘUIERÁT1, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. – V. șuiera.

ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbra strident, ascuțit. – V. șuiera.

ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. 2. (Despre unele obiecte; la pers. 3) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci când se deplasează, se mișcă, se învârtește sau spintecă aerul cu viteză. 3. (Despre oameni) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung, suflând cu putere aerul printre buzele întredeschise, printre degete sau cu ajutorul unui instrument special. ♦ Tranz. (Rar) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea față de cineva sau de ceva prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva; a huidui. ♦ Intranz. și tranz. A emite o succesiune melodică de sunete suflând printre buze, cu ajutorul unui fluier etc.; a intona o melodie fluierând. 4. (Despre unele animale, păsări, insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. [Pr.: șu-ie] – Lat. sibilare.

ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbru strident, ascuțit [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.

ȘUIERÁT1, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.

ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vînt, furtună, vijelie) A face un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. Vîntul șuieră p-afară, focu-n sobă nu mai arde. EFTIMIU, Î. 174. Un vînt rece începuse a sufla, șuierînd prin viile de primprejur. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Vîntul șuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre ființe) A produce un zgomot ascuțit (ca al vîntului) respirînd și suflînd aerul printre buzele întredeschise. Printre buzele arse răsuflările șuierau scurte. SADOVEANU, O. VI 214. 2. (Despre un corp, un obiect) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci cînd se deplasează, se mișcă, se învîrtește sau spintecă aerul cu viteză. Cravașele șuieră. STANCU, D. 57. Uneori cîte-un uliu, care plutea sus în undele înălțimilor, cădea șuierînd ca o săgeată. SADOVEANU, O. VI 47. Țîșnesc săgeți din arcuri și șuieră în aer. EFTIMIU, Î. 144. ◊ Tranz. fact. Mișca șuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor. PAS, Z. I 227. [Securea] șuieră în aer al morții rece fior! MACEDONKI, O. I 255. 3. (Despre oameni sau despre instrumente, aparate) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung. V. fluiera. Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor. HOGAȘ, M. N. 224. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva, a huidui. Dănțuiți precum vă vine, Nici vă șuier, nici V-aplaud. EMINESCU, O. IV 201. ♦ A fluiera cu gura sau din frunză; a cînta fluierînd. Mă găsii îndreptățit, după ce-mi sfîrșii treaba, să mă primblu, șuierînd, cu mîinile la spete. HOGAȘ, M. N. 168. Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierînd, Printre papuri, cînd și cînd, El aude triste șoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. ◊ Tranz. Un cîntec tainic șuierînd; E-ntîia zi frumoasă, caldă. IOSIF, PATR. 80. 4. (Despre animale, păsări, insecte) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. Un balaur... care... cînd șuiera, clocotea codrul. CREANGĂ, O. A. 121. Toată acea nenumărată lume de insecte, ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlele șuierînd, Nu mă știu om pe pămînt! ALECSANDRI, P. P. 274.

ȘUIERÁT1, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera. 1. Șuier (1.) Suflările vîntului, care trecea... c-un șuierat ascuțit. BART, S. M. 52. ♦ Zgomot produs de o respirație șuierătoare. Iapa sură... alergînd alăturea cu dînsul, șuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci și mai tare se răpezea. NEGRUZZI, S. I 42. 2. Șuier (2). Freamătul și șuieratul a mii de mii de săgeți. NEGRUZZI, S. I 127. 3. Șuier (3). S-aude un șuierat prelung, care sfîșie ca sfîrcul unui bici liniștea luminoasă a dimineții. Puiu se gîndește: Vine trenul. SADOVEANU, O. III 237. Locomotiva gîfîi și scoase un șuierat asurzitor. DELAVRANCEA, H. T. 81.

ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. Care șuieră sau care seamănă cu un șuier; șuierător, fluierător. Dacă ți-ar fi dat o palmă, te-ar fi durut mai puțin decît vocea lui șuierată. PAS, Z. I 303. Un curcan șuierat. ALECSANDRI, T. 274. ◊ (Adverbiaț) Ce este, Alioșa? șopti el siderat. SADOVEANU, O. VII 38. Cuvintele au trecut șuierat ca o amenințare de viperă cînd se ridică în vîrful cozii. C. PETRESCU, A. 234.

șuierá (a ~) vb., ind. prez. 3 șúieră

șuierát s. n., pl. șuieráturi

șuierá vb., ind. prez. 1 sg. șúier, 3 sg. și pl. șúieră; conj. prez. 3 sg. și pl. șúiere

șuierát s. n., pl. șuieráturi

ȘUIERÁ vb. 1. a fluiera, a vâjâi, a vui, (rar) a zbârnâi, (Transilv.) a șovăi. (Vântul ~ prin hornuri.) 2. a piui, a țiui, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 3. a fâsâi, a sâsâi. (Șerpii ~.)

ȘUIERÁT adj. șuierător. (O respirație ~.)

ȘUIERÁT s. 1. freamăt, șuier, șuierare, șuierătură, vâjâială, vâjâire, vâjâit, vâjâitură, vuiet, (fig.) geamăt. (~ul vântului.) 2. v. țiuitură. 3. v. fluierătură. 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pârâitură, răpăit, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (Un ~ ritmic.)

A ȘUIERÁ, șúier 1. intranz. 1) (despre vânt, furtună, vijelie etc.) A produce un sunet ascuțit și continuu; a țiui. 2) (despre obiecte în zbor) A produce un sunet prelung și ascuțit (străbătând aerul cu mare viteză); a piui. 3) (despre persoane) A produce un sunet ascuțit și puternic, suflând cu putere aerul printre buze sau într-un anumit instrument. 4) (despre aparate sau despre instalații speciale) A produce un sunet lung și strident. 5) (despre unele animale sau păsări) A scoate un sunet caracteristic speciei. 2. tranz. 1) (actori sau oratori) A primi sau a petrece cu șuierături. 2) (sunete muzicale, melodii etc.) A interpreta suflând aerul printre buze. [Sil. șu-ie-ra] /<lat. subilare

ȘUIERÁT ~uri n. 1) v. A ȘUIERA. 2) Sunet caracteristic, scos de o ființă sau de un obiect care șuieră. ~ul vântului. ~ul mierlei. [Sil. șu-ie-] /v. a șuiera

șuierá v. 1. a produce un sgomot ascuțit cu buzele; 2. se zice de sunetul acut al unor animale: șarpele șuieră; 3. se zice de orice sgomot ascuțit, făcut de un corp ce cutreeră repede aerul: vântul șuieră; 4. fig. a manifesta dezaprobarea șuierând: a șuiera pe un actor. [Lat. SIBILARE].

șuierat n. 1. acțiunea de a șuiera: șuieratul șerpilor; 2. sgomot ascuțit: șuieratul gloanțelor.

2) șúĭer, a -á v. intr. (lat. sibulo [îld. sibilo], -áre, apoĭ *siŭulo, mrom. șiur, șuir, șuĭer; fr. siffler, pv. siular, siblar, sp. chillar, siblar, pg. silvar. Cp. cu treĭer). Est. Scot un sunet ascuțit țuguind buzele saŭ băgînd degetele în gură saŭ suflînd în șuĭerătoare saŭ dînd drumu aburuluĭ dintr’un cazan și făcîndu-l să treacă pintr’un fel de șuĭerătoare: merla șuĭeră. Suflu într’un fel deosebit (vorbind de șerpĭ). Vîjîĭ saŭ fîșîĭ pintre ramurĭ saŭ pin podu caseĭ (vorbind de gloanțe): un glonț îĭ șuĭeră pe la ureche. V. tr. Cînt șuĭerînd: a șuĭera o melodie. Reprob (blamez) pin șuĭerat: publicu l-a șuĭerat (pe actor, pe orator). – În vest fluĭer.

șuĭerat n., pl. urĭ. Est. Acțiunea de a șuĭera (omu, șerpiĭ, vîntu, gloanțele). Șuĭerătură: am auzit un șuĭerat. – În vest fluĭerat.

ȘUIERA vb. 1. a fluiera, a vîjîi, a vui, (rar) a zbîrnîi, (Transilv.) a șovăi. (Vîntul ~ prin hornuri.) 2. a piui, a țiui, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 3. a fîsîi, a sîsîi. (Șerpii ~.)

ȘUIERAT s. 1. șuier, șuierare, șuierătură, vîjîială, vîjîire, vîjîit, vîjîitură, vuiet. (~ vîntului.) 2. piuit, piuitură, șuierătură, țiuit, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului.) 3. fluier, fluierat, fluierătură, șuier, șuierătură. (S-a auzit un ~.) 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pîrîitură, răpăit, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (Un ~ ritmic.)

ȘUIERAT adj. șuierător. (O respirație ~.)