ștrăpățuire

ștrăpățuí, ștrăpățuiésc, vb. IV (reg.) 1. (despre oameni) a sâcâi; a hărțui; a pune pe drumuri. 2. (despre obiecte) a uza, a deterioara.

*ștrăpățuĭésc v. tr. (d. ștrapaț). Fam. Stric pin ștrapaț. – Și str-.