șontocăi

ȘONTÂCĂÍ, șontâcăiesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A umbla greu, șchiopătând; a șchiopăta. – Șontâc + suf. -ăi.

ȘONTÂCĂÍ, șontâcăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla greu, șchiopătând; a șchiopăta. – Șontâc + suf. -ăi.

ȘONTÎCĂÍ, șontîcăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla greu, șchiopâtînd. (Atestat în forma șontocăi) Întîlni și niște răniți: unul șchiop, șontocăind în ciomag. PAS, Z. III 75. – Variantă: șontocăí vb. IV.

ȘONTOCĂÍ vb. IV v. șontîcăi.

!șontâcăí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 șontấcăie, imperf. 3 sg. șontâcăiá; conj. prez. 3 să șontấcăie

șontâcăí vb., ind. prez. 1 sg. șontâcăi/șontâcăiésc, imperf. 3 sg. șontâcăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șontâcăie/șontâcăiáscă

ȘONTÂCĂÍ vb. v. șchiopăta.

A ȘONTÂCĂÍ ~iésc intranz. pop. A merge cu dificultate (și făcând mișcări nefirești) datorită infirmității unui picior; a șchiopăta; a șovâlcăi. /șontâc + suf. ~ăi

șontăcăì v. a umbla șchiopătând.

șontî́căĭ și șoltî́căĭ saŭ -ĭésc, a -í v. intr. (ung. santikálni, a șchĭopăta puțin, sántálni, a șchĭopăta; sîrb. šantati, a șchĭopăta). Sud. Fam. Șchĭopătez. V. alignesc.

șontîcăi vb. v. ȘCHIOPĂTA.