șfichiuitură

ȘFICHIUITÚRĂ, șfichiuituri, s. f. Lovitură dată cu șfichiul (II 1); fig. înțepătură, zeflemea, ironie. [Pr.: -chiu-i] – Șfichiui + suf. -tură.

ȘFICHIUITÚRĂ, șfichiuituri, s. f. Lovitură dată cu șfichiul (II 1); fig. înțepătură, zeflemea, ironie. [Pr.: -chiu-i-] – Șfichiui + suf. -tură.

ȘFICHIUITÚRĂ, șfichiuituri, s. f. Lovitură dată cu șfichiul biciului; fig. vorbă ironică, aluzie răutăcioasă; înțepătură. După ce mă făcea cu ou și cu oțet, îmi mai trăgea vreo cîteva șfichiuituri. GHICA, la TDRG.

șfichiuitúră (-chiu-i-) s. f., g.-d. art. șfichiuitúrii; pl. șfichiuitúri

șfichiuitúră s. f. (sil. -chiu-i-), g.-d. art. șfichiuitúrii; pl. șfichiuitúri

ȘFICHIUITÚRĂ s. biciuire, șfichiuire, (rar) biciuială. (~ cailor.)

ȘFICHIUITÚRĂ s. v. ironie, persiflare, zeflemea.

ȘFICHIUITÚRĂ ~i f. 1) Lovitură de șfichi. 2) fig. Vorbă usturătoare. [Sil. -chiu-i-] /a șfichiui + suf. ~tură

șfichĭuitúră f., pl. ĭ. Vorbă pin care șfichĭuĭeștĭ. – Și sf- și sfl-.

ȘFICHIUITURĂ s. biciuire, șfichiuire, (rar) biciuială. (~ cailor.)

șfichiuitură s. v. IRONIE. PERSIFLARE. ZEFLEMEA.