înveșnicire

ÎNVECINICÍ vb. IV v. înveșnici.

ÎNVEȘNICÍ, înveșnicesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A face ca ceva să devină veșnic, să dureze nelimitat; a eterniza, a perpetua. [Var.: învecinicí vb. I] – În + veșnic.

ÎNVECINICÍ vb. IV v. înveșnici.

ÎNVEȘNICÍ, înveșnicesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A face ca ceva să devină veșnic, să dureze nelimitat; a eterniza, a perpetua. [Var.: învecinicí vb. I] – În + veșnic.

ÎNVECINICÍ vb. IV v. înveșnici.

ÎNVEȘNICÍ, înveșnicesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și arhaizant; și în forma învecinici) A face ca ceva să dureze nelimitat, să fie veșnic. Da, îl revăd înveșnicit prin spații, Pe bolți de lumi aducător aminte. TOMA, C. V. 278. A căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. Spre a-și învecinici pomenirea trimise... o icoană. id. ib. 213. – Variantă: învecinicí vb. IV.

VEȘNICÍ vb. IV. v. înveșnici.

înveșnicí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înveșnicésc, imperf. 3 sg. înveșniceá; conj. prez. 3 să înveșniceáscă

înveșnicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înveșnicésc, imperf. 3 sg. înveșniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. înveșniceáscă

ÎNVEȘNICÍ vb. v. eterniza, imortaliza, perpetua.

ÎNVEȘNICÍRE s. v. eternízare, imortalizare, perpetuare.

A ÎNVEȘNICÍ ~ésc tranz. A face să dăinuiască la nesfârșit; a face să devină veșnic; a eterniza. /în + veșnic

învecinicì v. a eterniza: blândețe învecinicită de penelul lui Rafael NEGR. [V. vecinic].

învecinicésc, V. veșnicesc.

înveșnicésc, V. veșnicesc.

*veșnicésc și înveșnicésc v. tr. (după eternizez). Rar. Eternizez. – Răŭ scris vecĭnicesc.

înveșnici vb. v. ETERNIZA. IMORTALIZA. PERPETUA.

înveșnicire s. v. ETERNIZARE. IMORTALIZARE. PERPETUARE.