întregime

ÎNTREGÍME, întregimi, s. f. Calitatea de a fi întreg; totalitate, plenitudine. ◊ Loc. adv. În întregime = de tot, complet. ♦ (Concr.) Ansamblul elementelor care constituie un tot. – Întreg + suf. -ime.

ÎNTREGÍME, întregimi, s. f. Calitatea de a fi întreg; totalitate, plenitudine. ◊ Loc. adv. În întregime = de tot, complet. ♦ (Concr.) Ansamblul elementelor care constituie un tot. – Întreg + suf. -ime.

ÎNTREGÍME, întregimi, s. f. (Învechit) Calitatea de a fi întreg; totalitate, deplinătate, plenitudine, integritate. Să nu mai puteți coprinde cu gîndul întregimea scopului ce-mi propun. ODOBESCU, S. II 234. ◊ (Astăzi în loc. adv.) În întregime = de tot, complet. Cartea a fost tradusă în întregime. ▭ Îl cercetă... din tălpi pînă-n creștet, în întregime, de la distanță. C. PETRESCU, A. R. 15. ◊ Expr. Mai întregimea... = mai tot, aproape tot. Să-i vadă cineva despărțiți de mai întregimea emigrației. GHICA, A. 726. ♦ (Concretizat; urmat de un genitiv) Tot ceea ce constituie ceva. Un copaci bătrîn căzuse... se așternuse Cu-ntregimea-i la pămînt. PANN, P. V. II 53.

întregíme s. f., g.-d. art. întregímii; (ansambluri) pl. întregími

întregíme s. f., g.-d. art. întregímii; pl. întregími

ÎNTREGÍME s. v. totalitate.

ÎNTREGÍME ~i f. Însușirea a ceea ce este întreg; deplinătate; integritate. ◊ În ~ cu totul; complet. /întreg + suf. ~ime

întregime f. stare întreagă.

întregíme f. Starea de a fi întreg, totalitate. Deplinătate. În întregime, în totalitate, peste tot.

ÎNTREGIME s. integritate, totalitate. (~ bunurilor.)