înfulecare

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare.

ÎNFULECÁRE s. f. Acțiunea de a înfuleca. – V. înfuleca.

ÎNFULICÁ vb. I v. înfuleca.

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. (Fam.) A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare.

ÎNFULECÁRE s. f. (Rar) Acțiunea de a înfuleca. – V. înfuleca.

ÎNFULICÁ vb. I v. înfuleca.

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I Tranz. (Familiar) A mînca repede și cu lăcomie, a se îndopa, a înghiți pe nerăsuflate, a îmbuca zgomotos și lacom. Copiii, intimidați, se supravegheau să nu înfulice hartane prea mari. C. PETRESCU, A. 292. ◊ Fig. Iacătă, rîul înjură și latră. Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda și focu din vatră. DEȘLIU, G. 25. ◊ Absol. V-a privit în timp ce-nfulecați cu gurile mînjite de zahărul gogoșilor. PAS, Z. I 76. – Variantă: înfulicá (VLAHUȚĂ, O. A. 386, CREANGĂ, P. 261) vb. I.

ÎNFULECÁRE s. f. (Rar) Acțiunea de a înfuleca.

ÎNFULICÁ vb. I v. înfuleca.

înfulecá (a ~) vb., ind. prez. 3 înfúlecă

înfulecáre s. f., g.-d. art. înfulecắrii

înfulecá vb., ind. prez. 1 sg. înfúlec, 3 sg. și pl. înfúlecă; ger. înfulecând

înfulecáre s. f., g.-d. art. înfulecării

ÎNFULECÁ vb. (reg.) a hutupi, (prin Transilv.) a huzdupa, a sovâlca, (fam.) a îmbuca. (~ cu multă poftă.)

înfulicá (înfúlic, înfulicát), vb. – 1. A împovăra, a copleși, a covîrși. – 2. A înghiți, a înfuleca. – Var. înfuleca, (rar) înfuli. Lat. fullĭcāre „a scutura, a bate”, de la fullo „bătătoare, piuă”. Pentru trecerea semantică, cf. sp. cargar. Explicația tradițională, pe baza lat. follĭcāre, de la follis (Pușcariu 846; Candrea-Dens., 620; REW 3417; DAR), pare mai puțin convingătoare, întrucît lat. înseamnă „a sufla, a pufni” (pentru a explica semantismul, Tiktin admite influența lui foale), și că primul sens, care trebuie să fie cel original, rămîne neexplicat. Ultima var., pentru care se citează un singur ex., este neclară.

A ÎNFULECÁ înfúlec tranz. pop. A mânca repede și cu lăcomie (înghițind fără a mesteca). /<lat. infollicare

înfulicà v. Mold. a înghiți cu lăcomie (de vite când scapă la strânsură și ironic despre oameni): mi ți le-a înfulicat CR. [Lat. FOLLICARE (lit. a băga în foale)].

înfúlic, a -á v. tr. (d. foale, stomah, orĭ d. lat. infoilicare). Est. Fam. Înghit cu lăcomie. Rar. Apuc mult, car în mare cantitate. – Și înfulesc (N. R. R. 1, 225, și Pușc.).

ÎNFULECA vb. (reg.) a hutupi, (prin Transilv.) a huzdupa, a sovîlca, (fam.) a îmbuca. (~ cu multă poftă.)

înfuleca, înfulec v. t. a mânca lacom și repede; a înghiți pe nerăsuflate