înduioșat

ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. și tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioșie, de milă. [Pr.: -du-io-. – Var.: (rar) înduioșí vb. IV] – În + duios.

ÎNDUIOȘÁT, -Ă, înduioșați, -te, adj. Cuprins de înduioșare; mișcat, emoționat. ♦ (Rar) Duios. [Pr.: -du-io-] – V. înduioșa.

ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.

ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. și tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioșie, de milă. [Pr.: -du-io-. – Var.: (rar) înduioșí vb. IV] – În + duios.

ÎNDUIOȘÁT, -Ă, înduioșați, -te, adj. Cuprins de înduioșare; mișcat, emoționat. ♦ (Rar) Duios. [Pr.: -du-io-] – V. înduioșa.

ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.

ÎNDUIOȘÁ, înduioșez, vb. I. Refl. A fi cuprins de duioșie, de milă, a se întrista; a fi mișcat, a fi impresionat. Moș Gheorghe se înduioșează de un băiețel, care aleargă cu coșurile încă neîncepute și strigă cît poate cărb-cărb-cărbuni! SP. POPESCU, M. G. 61. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem. ISPIRESCU, L. 283. ◊ (Poetic) Frunza-n codru tremura Și foarte se-nduioșa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Tranz. Într-o sară de toamnă tîrzie, o frîntură de cîntec m-a înduioșat și m-a oprit mult în loc. SADOVEANU, O. VI 528. Amici pe care vă înduioșează cîinii fără stăpîn, zgribuliți și flămînzi, ascultați istoria unuia dintre ei. GALACTION, O. I 302. Nu știu nici eu de ce anume Mă-nduioșează orice ram. LESNEA, I. 109. – Variantă: înduioșí (ISPIRESCU, U. 309) vb. IV.

ÎNDUIOȘÁT, -Ă, înduioșați, -te, adj. Cuprins de înduioșare; mișcat, emoționat, impresionat. Începură a vorbi cu glas înduioșat despre lucruri vechi. SADOVEANU, O. IV 18. Grigore îl sărută pe amîndoi obrajii, înduioșat și de-abia stăpînindu-și firea. REBREANU, R. II 16. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie-mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd se strîng la braț mai tare. IOSIF, P. 69. ◊ Fig. Supt cerul nostru înduioșat E mai domoală hora. GOGA, P. 13. La glasul libertății văd Moldova deșteptată și la glasul omenirii o simțesc înduioșată. ALECSANDRI, P. A. 72. ♦ Duios. [Bălcescu] ne descrie adesea simțirile înduioșate ce a încercat inima lui. ODOBESCU, S. III 492.

ÎNDUIOȘÍ vb. IV v. înduioșa.

înduioșá (a ~) vb., ind. prez. 3 înduioșeáză, 1 pl. înduioșắm; conj. prez. 3 să înduioșéze; ger. înduioșấnd

înduioșá vb., ind. prez. 1 sg. înduioșéz, 3 sg. și pl. înduioșeáză, 1 pl. înduioșăm; conj. prez. 3 sg. și pl. înduioșéze; ger. înduioșând

ÎNDUIOȘÁ vb. v. emoționa.

ÎNDUIOȘÁT adj. v. emoționat.

A ÎNDUIOȘÁ ~éz tranz. A face să se înduioșeze; a aduce în stare de duioșie. [Sil. -du-io-] /în + duios

A SE ÎNDUIOȘÁ mă ~éz intranz. A deveni duios; a fi cuprins de duioșie. ~ până la lacrimi. /în + duios

înduioșà v. a atinge inima, a mișca de compătimire. [V. duios].

înduĭoșéz v. tr. (d. duĭos). Fac să simtă milă, emoționez. V. refl. Mă emoționez, simt milă: toțĭ s’aŭ înduĭoșat văzînd nepăsarea cu care mergea la moarte.

ÎNDUIOȘA vb. a emoționa, a impresiona, a mișca, a tulbura, (fig.) a atinge, a pătrunde. (L-au ~ cele auzite.)

ÎNDUIOȘAT adj. emoționat, impresionat, mișcat, tulburat, (fig.) atins. (Om ~.)