îndreptui

ÎNDREPTUÍ, îndreptuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A îndreptăți. – În + drept + suf. -ui (după îndritui).

ÎNDREPTUÍ, îndreptuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A îndreptăți. – În + drept + suf. -ui (după îndritui).

ÎNDREPTUÍ, îndreptuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A repune pe cineva în drepturile sale, a da cuiva un anumit drept; a îndritui. Cinovnicul... așterne o otnoșănie... prin care îndreptuiește pe Costandin Arbure. ALECSANDRI, T. 1358.

îndreptuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îndreptuiésc, imperf. 3 sg. îndreptuiá; conj. prez. 3 să îndreptuiáscă

îndreptuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îndreptuiésc, imperf. 3 sg. îndreptuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. îndreptuiáscă

A ÎNDREPTUÍ ~iésc tranz. pop. (persoane) A repune în drepturi. /în + drept + suf. ~ui