încărunțire

ÎNCĂRUNȚÍ, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A începe să albească; a deveni cărunt; (despre persoane) a începe să albească la păr; a cărunți; p. ext. a îmbătrâni. – În + cărunt.

ÎNCĂRUNȚÍRE s. f. Faptul de a încărunți. – V. încărunți.

ÎNCĂRUNȚÍ, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A începe să albească; a deveni cărunt; (despre persoane) a începe să albească la păr; a cărunți; p. ext. a îmbătrâni. – În + cărunt.

ÎNCĂRUNȚÍRE s. f. Faptul de a încărunți. – V. încărunți.

ÎNCĂRUNȚÍ, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A deveni cărunt, a începe sa albească; (despre persoane) a începe să albească la păr, p. ext. a îmbâtrîni. Începe a se săpa o cută pe față, prinde a încărunți părul, tremură o mînă. SADOVEANU, E. 143. ◊ (Poetic) Ceriul încărunți de nouri, vîntul începu a geme. EMINESCU, N. 10. ◊ Tranz. Grijile l-au încărunțit înainte de vreme. – Variante: (învechit) căruntá, căruntez (NEGRUZZI, S. III 271), vb. I, cărunțí (SAHIA, N. 59, ALECSANDRI, T. 1484, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323) vb. IV.

ÎNCĂRUNȚÍRE, încărunțiri, s. f. Faptul de a încărunți.

încărunțí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțésc, imperf. 3 sg. încărunțeá; conj. prez. 3 să încărunțeáscă

încărunțíre s. f., g.-d. art. încărunțírii

încărunțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțésc, imperf. 3 sg. încărunțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. încărunțeáscă

încărunțíre s. f., g.-d. art. încărunțírii

ÎNCĂRUNȚÍ vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)

A ÎNCĂRUNȚÍ ~ésc 1. intranz. A deveni cărunt; a însuri. ~it înainte de vreme. 2. tranz. (ființe) A face să devină cărunt; a însuri. /în + cărunt

cărunțésc și încărunțésc v. intr. Devin cărunt. V. tr. Fac cărunt: m’aŭ încărunțit suferințele.

încărunțésc, V. cărunțesc.

ÎNCĂRUNȚI vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)