încăierare

ÎNCĂIERÁ, încáier, vb. I. Refl. recipr. A se lua la bătaie, a începe o luptă; a se încăibăra. ♦ Tranz. (Rar) A ataca, a hărțui. – În + caier.

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a (se) încăiera și rezultatul ei; bătaie; încăierat, încăierătură. – V. încăiera.

ÎNCĂIERÁ, încáier, vb. I. Refl. recipr. A se lua la bătaie, a începe o luptă; a se încăibăra. ♦ Tranz. (Rar) A ataca, a hărțui. – În + caier.

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a (se) încăiera și rezultatul ei; bătaie; încăierat, încăierătură. – V. încăiera.

ÎNCĂIERÁ, încáier, vb. I. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a începe o luptă. M-am certat cu frate-meu și ne-am încăierat. STANCU, D. 259. S-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vîntului. BART, E. 273. ◊ (Urmat de determinări pleonastice) Era cît pe ce să se încaiere la bătaie. CREANGĂ, A. 107. Se-ncaieră la pumni Cu cine se-ntîlnește. NEGRUZZI, S. II 230. ◊ Fig. Dar culmile din dreapta și din stînga se-ncăierară deodată, schimbînd înfățișarea locului și frîngînd linia aproape dreaptă a drumului. GALACTION, O. I 37. 2. Tranz. (Rar) A ataca, a hărțui. Nenorocitul îndrăzneț, perpelindu-se ca un cîine încăierat de viespi... venea de-a rostogolul către iaz. GALACTION, O. I 44.

ÎNCĂIERÁRE, încăierări, s. f. Acțiunea de a se încăiera; bătaie, ciocnire. În fiecare zi aveam încăierări de avantposturi. CAMIL PETRESCU, U. N. 314. Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. REBREANU, N. 61. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. COȘBUC, P. II 45.

încăierá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încáier, 3 încáieră

încăieráre s. f., g.-d. art. încăierắrii; pl. încăierắri

încăierá vb., ind. prez. 1 sg. încáier, 3 sg. și pl. încáieră; conj. prez. 3 sg. și pl. încáiere

încăieráre s. f., g.-d. art. încăierării, pl. încăierări

ÎNCĂIERÁ vb. 1. (pop.) a se încăibăra. (De ce v-ați ~?) 2. a se hărțui. (Se ~ în joacă.) 3. a se încleșta, (reg.) a se încocleți. (S-au ~ la luptă.) 4. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Două tabere care se ~.) 5. (înv.) a se sfădi. (Dulăii s-au ~.)

ÎNCĂIERÁRE s. 1. v. bătaie. 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)

A ÎNCĂIERÁ încáier tranz. A ataca înconjurând din toate părțile. /în + caier

A SE ÎNCĂIERÁ mă încáier intranz. A se lua la bătaie (unul cu altul); a începe să se bată (unul cu altul). /în + caier

ÎNCĂIERÁRE ~ări f. 1) v. A ÎNCĂIERA și A SE ÎNCĂIERA. 2) Bătaie îndârjită între două sau mai multe persoane. ~ între tabere dușmane. /v. a (se) încăiera

încăierà v. 1. a se lua la bătaie, apu-cându-se de păr: era cât pe ce să se încaiere la bătaie CR.; 2. a începe lupta: oștile se încăierară. [Lit. a pune în caier (și cu sensul de «smoc de păr»): metaforă luată din tehnica țesutului].

ÎNCĂIERA vb. 1. (pop.) a se încăibăra. (De ce v-ați ~?) 2. a se hărțui. (Se ~ în joacă.) 3. a se încleșta, (reg.) a se încocleți. (S-au ~ la luptă.) 4. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Două armate care se ~.) 5. (înv.) a se sfădi. (Dulăii s-au ~.)

ÎNCĂIERARE s. 1. bătaie, luptă, (rar) încaier, încăierătură, (reg.) încăierat, (fam.) tăvăleală, trînteală. (~ dintre ei n-a durat mult.) 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)