încurare

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).

ÎNCURÁRE, încurări, s. f. (Înv. și reg.) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. – V. încura.

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).

ÎNCURÁRE, încurări, s. f. (Înv. și reg.) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. – V. încura.

ÎNCURÁ, încúr, vb. I. Tranz. (Învechit și popular, cu privire la cai) A face să alerge, a mîna repede, a goni. Nuntașii, cu Voinea în frunte, au început să încure... caii nerăbdători. GALACTION, O. I 73. Încălecă calul și-l încură prin grădină. ISPIRESCU, L. 152. Voinicul... încura armasarul înaintea bătăliei. RUSSO, O. 35. ♦ Refl. (Despre cai, mai rar despre alte animale) A porni la fugă (alergînd unul după altul), a se întrece alergînd; a alerga în voie, a zburda.

ÎNCURÁRE, încurări, s. f. (Învechit) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. Amenințările și încurările... nu putuse să-i facă să reintre în liniște. GHICA, S. 629.

încurá (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 încúră

încuráre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. încurắrii; pl. încurắri

încurá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. încúră

încuráre s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări

ÎNCURÁ vb. v. alerga, fugi, goni.

ÎNCURÁRE s. v. alergare, cursă.

încurà v. 1. a pune s’alerge: prinse a-și încura caii; 2. a alerga pe întrecute. [Lat INCURRERE].

încúr, a -á v. tr. (d. cur, curs, a cúre și infl. de cur, a curá). Munt. Olt. Pun să alerge, să se întreacă alergînd: îșĭ încuraŭ caiĭ pe cîmp. (Amintirile Col. Solomon, Vălenĭ, 1910, 44). V. refl. Mă ĭaŭ la întrecere fugind. – Vechĭ a încúre (scris încurărea = alergarea), part. (de sigur) încurs.

încura vb. v. ALERGA. FUGI. GONI.

încurare s. v. ALERGARE. CURSĂ.