înciuda

ÎNCIUDÁ, înciudez, vb. I. Refl. și (rar) tranz. A fi sau a face să fie cuprins de ciudă; a ciudi. – În + ciudă.

ÎNCIUDÁ, înciudez, vb. I. Refl. și (rar) tranz. A fi sau a face să fie cuprins de ciudă; a ciudi. – În + ciudă.

ÎNCIUDÁ, înciudez, vb. I. Refl. A fi plin de ciudă; a se supăra, a se necăji. V. mînia, înfuria. Unul rămîne stingher, se înciudează, zvîrle pe altul de la locul lui, se așază el. SADOVEANU, O. VI 194. Boierul se-nciudează că nu-i în slujbă pus. NEGRUZZI, S. II 182. ◊ Tranz. Oftau amîndoi după întîmplarea prin care trecuseși, însă mîhnirea lor te înciuda. PAS, Z. I 277.

înciudá (a ~) vb., ind. prez. 3 înciudeáză

înciudá vb., ind. prez. 1 sg. înciudéz, 3 sg. și pl. înciudeáză

ÎNCIUDÁ vb. a (se) necăji, a (se) supăra, (pop.) a (se) ciudi.

A ÎNCIUDÁ ~éz tranz. rar A face să se înciudeze. /în + ciudă

A SE ÎNCIUDÁ mă ~éz intranz. A fi cuprins de ciudă. /în + ciudă

înciudà v. a se supăra, a se necăji: boierul înciudat CR. [V. ciudă].

încĭudéz v. tr. Mold. Umplu de cĭudă, supăr, necăjesc, înfuriĭ. V. refl. Mă umplu de cĭudă.

ÎNCIUDA vb. a (se) necăji, a (se) supăra, (pop.) a (se) ciudi.