împunge

ÎMPÚNGE, împúng, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) înțepa. ♦ Tranz. A îmboldi un animal. ♦ Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. 2. Tranz. A lovi cu coarnele. [Perf. s. împunsei, part. împuns] – Lat. impungere.

ÎMPÚNGE, împúng, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) înțepa. ♦ Tranz. A îmboldi un animal. ♦ Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. 2. Tranz. A lovi cu coarnele. [Perf. s. împunsei, part. împuns] – Lat. impungere.

ÎMPÚNGE, împúng, vb. III. 1. Tranz. (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul) A înfige (în ceva) un obiect cu vîrf ascuțit. V. străpunge. Tu vezi cum plouă, cu picurii mici, în gîrlă? Parcă ar împunge luciul apei cu ace puse unul lîngă altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Șăzi binișor, nebunule, că, zău, te-mpung cu acu. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Fig. Coșuri de fabrici... împung cerul cu fumul lor negru. STANCU, U.R.S.S. 159. Cînd au apărut pe creasta dealului călăreții tătari, împungînd cerul cu sulițele, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creștini, tupilați în ascunzișuri. SADOVEANU, F. J. 285. ◊ (Instrumentui devine complement direct) Pe sub norii vineți, razele împungeau săgeți sfioase, care risipeau negurile departe, în vale deasupra apelor. C. PETRESCU, S. 169. (Instrumentul devine subiect) Acul împunge pînza. ◊ (Poetic) Împung țărâna colți mărunți de viață Ce-au început puzderii să răsară. D. BOTEZ, F. S. 84. ♦ A îmboldi, a stimula cu ajutorul unui obiect ascuțit. Un băiețandru împungea din cînd în cînd boii pe lîngă coadă cu capătul bățului. DUMITRIU, B. F. 98. Și-i puseră pe fugă, împungîndu-i din urmă cu vîrful bețelor. PAS, Z. IV 98. ♦ Refl. A-și înfige (mai ales fără voie) un obiect ascuțit într-o parte a corpului; a se înțepa. S-a împuns la deget. ♦ Intranz. A împinge, a da (în ceva). Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd și împungea cu botul în desagi. HOGAȘ, M. N. 154. 2. Tranz. (Despre animale cu coarne) A lovi cu coarnele. Să te ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi și soare, Să te-mpungă Vaci și boi. COȘBUC, P. I 204. ◊ Absol. Numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele. RETEGANUL, P. II 77. Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine. NEGRUZZI, S. II 290. 3. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. Pe drum, băiatul a cercat în cîteva rînduri să împungă pe tovarășul lui, doar l-o face să răsufle ceva. Dar plotonierul tăcea, cu mustățile pleoștite. SADOVEANU, M. C. 38. Ori nu știi ce secret am eu, care mă roade de mult, ori știi și mă împungi fără milă. id. P. M. 61. Moșneagul s-au cam simțit împuns de vorbele babei. SBIERA, P. 274. Cu astă vorbă îl împunse. PANN, P. V. I 8. 4. Intranz. (Mold., în expr.) A o împunge la (sau de) fugă = a o lua la fugă, a o șterge, a o tuli. Calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tîrîndu-și stăpînul căzut și aninat numai în scară. SADOVEANU, O. I 156. Cînele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpînului său. HOGAȘ, M. N. 187. Își luă șlicul și o împunse de fugă pe ușă. NEGRUZZI, S. I 13. – Forme gramaticale: perf. s. împunsei, part. împuns.

împúnge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împúng, 1 pl. împúngem, perf. s. 1 sg. împunséi, 1 pl. împúnserăm; part. împúns

împúnge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împúng, 1 pl. împúngem, perf. s. 1 sg. împunséi, 1 pl. împúnserăm; part. împúns

ÎMPÚNGE vb. 1. (înv.) a punge. (O vacă, un bou care ~.) 2. v. înțepa. *3. v. atínge.

ÎMPÚNGE vb. v. ironiza, persifla, zeflemisi.

împúnge (împúng, împúns), vb. – 1. A înțepa. – 2. A lovi cu coarnele. – 3. A îmboldi, a stimula, a ațîța. – Var. (rară) punge. Mr. pung, pundziri. Lat. pungĕre (Pușcariu 795; Candrea-Dens., 1470; REW 6850; DAR), cf. it. pungere, prov. ponher, fr. poindre, sp., port. pungir. – Der. impungătură (var. împunsătură, împunsură, punsură, împunsoare), s. f. (înțepătură, junghi); împungător, adj. (care împunge); (îm)pungaci, adj. (care lovește cu coarnele); împungăli, vb. (a coase prost), cu suf. expresiv -li; împungăleală, s. f. (cusătură prost făcută); străpunge, vb. (a trece dintr-o parte într-alta, a pătrunde), cu pref. stră-, a cărui comp. poate fi și romanică, cf. trent. straponzer, friul. straponzi; străpungător, adj. (pătrunzător, cu vîrful ascuțit).

A ÎMPÚNGE împúng tranz. 1) (ființe sau părți ale corpului lor) A supune unei senzații de durere fizică, înfigând un obiect ascuțit; a înghimpa; a înțepa. 2) (despre vite cornute) A lovi cu coarnele. 3) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau vorbe usturătoare; a înghimpa; a înțepa; a mușca. /<lat. impungere

A SE ÎMPÚNGE mă împúng intranz. A face (concomitent) schimb de vorbe usturătoare (cu cineva). /<lat. impungere

împunge v. 1. a înțepa: a o împunge pe fugă, a porni în fuga mare; 2. fig. a ofensa cu vorba. [Lat. PUNGERE].

împúng, -púns, a -púnge v. tr. (lat. púngere, punctum, a împunge; it. púngere și púgnere, pv. ponher, fr. poindre, sp. pg. pungir. V. străpung, punct). Fac să intre vîrfu: a împunge pînza cu acu, pînea cu cuțitu, un dușman cu lancea, cu sabia. Fig. Pișc, atac cu vorba: a o împunge la fugă, a împunge fuga, a o împăna la fugă, a porni în fuga mare. V. înțep, înghimp.

împunge vb. v. IRONIZA. PERSIFLA. ZEFLEMISI.

ÎMPUNGE vb. 1. (înv.) a punge. (O vacă, un bou care ~.) 2. a (se) înțepa, (pop.) a (se) înghimpa, (înv. și reg.) a (se) punge. (S-a ~ în spini.) 3.* (fig.) a atinge, a înțepa, a pișca, a șfichiui. (Îl ~ cu vorba.)

a împunge cu cornu’ expr. (er. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.