zor

ZOR² interj. v. zur.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se zori. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

ZUR interj. (Adesea cu „r” prelungit) Cuvânt care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau rostogolirea unor obiecte mici. [Var.: zor interj.] – Onomatopee.

ZOR² interj. v. zur.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

ZUR interj. (Adesea cu „r” prelungit) Cuvânt care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau rostogolirea unor obiecte mici. [Var.: zor interj.] – Onomatopee.

ZOR, (rar) zoruri, s. n. 1. Activitate grăbită, febrilă, însuflețită; grabă mare, urgență. Se auzeau uși trintite, pași grăbiți, zor mare. BASSARABESCU, V. 17. Era zor mare în lot satul. Moș Șărban, moș Sandu și încă vreo zece țărani... se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S. 132. Ce era foc și zor pe pînzele maestrului flamand deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. ODOBESCU, S. III 138. Dă mai iute, soacră-mare, Că la nuntă e zor tare. TEODORESCU, P. R. 271. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. Fluturii de prin vîlcele Tu-i ascunzi acum cu zor! Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele. COȘBUC, P. I 219. Mama toarnă cu tot zond Apă-n pumni, și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. id. ib. 222. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Grăbite, pentru că își știu timpul măsurat, viorile cîntă de zor. BOGZA, C. O. 164. Într-un șopron, șoferul curăța automobilul, fluierînd de zor o melodie nemțească. REBREANU, R. II 49. Se pregătea de zor să-și treacă examenul de bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 95. Cu zorul = cu forța. Să ne desparță cu zorul, Să ne pedepsim cu dorul. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă, a se grăbi. Dă zor-nainte, inimă bolnavă, Și arde, gînd, în vîlvătăi și pară. BENIUC, V. 17. Și sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător. aeecsandri, P. P. 166. (Eliptic) Copiii... zor înainte l-al patrulea asalt. ALECSANDRI, P. III 456. (Fig.) Copacii dau muguri ce cresc văzînd cu ochii, viața dă zor pretutindeni. La TDRG. A-i da zor cu... (sau că...) = a nu mai conteni cu... sau din..., a insista, a persista; a o ține una și bună. [Tata] îi da zor că m-a bătut cineva. PREDA, Î. 48. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva. Mereu îmi dă zor să mă-nscriu și eu numaidecît. CARAGIALE, O. VII 232. Văzînd Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Turda, începu a le da zor și le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba- Iulia. BĂLCESCU, O. II 305. Comisarul dă zor calului său, ca s-ajungă la culcuș. RUSSO, O. 142. (Fig.) Dacă-ți spui vro veste dulce, Tu-i dai zor și ea se duce. ȘEZ. VIII 80. A avea zor = a avea grabă, a se grăbi. Naica Floare are zor. SLAVICI, N. I 54. A lua (pe cineva) la zor = a dojeni, a mustra, a cere socoteală. Luat atunci din nou la zor, a început să povestească isprăvile ce le-a făcut. La TDRG. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forță (pe cineva). Plîngerile și rugăciunile lor m-au atins la ficați și nu mă lasă inima... ca să-i iau cu zorul. ISPIRESCU, la TDRG. Zor-nevoie v. nevoie (3). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a-și face singur sînge rău, a se necăji. Bătu cu ciudă din picior Și repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Rar) Zor-zor = în mare grabă. Unchiașul mîna, mîna zor-zor și calea nu se mai isprăvea. DELAVRANCEA, S. 251. Necesitate urgentă, nevoie; strîmtoare, necaz. În timpul acela însă, armeanul avea alte zoruri. TUDORAN, P. 341. Sărăcia, dacă văzu zorul, dele dosul pe ușă. ISPIRESCU, L. 209. Că la vreme și la zor Mult mi-a fost dăruitor. TEODORESCU, P. P. 354. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a nu-ți trebui, a nu-ți fi necesar numaidecît. Că de lînă zor n-avea. TEODORESCU, P. P. 597. A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... Domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-și atrage ura unui puternic regat învecinat. HASDEU, I. V. 20. Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? Ce zor ai de ce-a spus el?

ZUR interj. (Adesea cu «r» prelungit) Onomatopee care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau de rostogolirea unor obiecte mici (mărgele, alune etc.). Cînd venea acasă, zurrr! din pinteni. SADOVEANU, P. 105. ◊ (Substantivat, n.) Ofițerul se îndreptă spre masa cocoanelor... tîrșiind picioarele ca să-și asculte zurul delicat al pintenilor. DELAVRANCEA, S. 129.

ZOR¹ interj. v. zur.

ZOR² s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sârguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mâniei = a se ațâța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.

zor s. n.

zor-nevóie (fam.) loc. adv.

zur zur / zurrr interj.

zurrr zur / zurrr interj.

zor s. n., pl. zóruri

zor-nevóie loc. adv.

zur/zurrr interj.

zor s. n. (pl. zóruri)

zur / zurrr interj.

ZOR s. 1. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, (rar) grăbire. (A făcut ceva în mare ~.) 2. grabă, urgență. (E mare ~ să...) 3. grabă, precipitare, precipitație, pripă, pripeală, pripire. (Ce e ~ul ăsta?) 4. toi, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

zor interj. – Imită zăngănitul obiectelor metalice. – Var. zur, țur. Creație expresivă, cf. zang. – Der. zornăi (var. zurăi, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zăngăni), a cărui legătură cu mag. zörrenni (Cihac, II, 540) nu este probabilă; zornăit (var. zornet, zurăit, zuruit), s. n. (zăngănit); zornăială (var. zornăitură, zorzoială), s. f. (zăngănit); zornăitor (var. zuruitor), adj. (zgomotos); zorzoană, s. f. (podoabe, ornamente fără gust), s-ar fi zis la început de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. țarțam; (în)zorzona, vb. (a se împodobi cu zorzoane, a se împopoțona); zurzur, s. m. (podoabă, zorzoană).

zor (-ruri), s. n. – 1. Urgență, nevoie. – 2. Violență, forță. – 3. Grabă, activitate febrilă. – Mr. zore, megl. zor. Tc. (per.) zor (Șeineanu, II, 390; Lokotsch 2223; Ronzevalle 97), cf. ngr. ζόρι, alb., bg., sb. zor. – Der. zori, vb. (a sili, a constrînge, a grăbi; a accelera); zoriu, adj. (rapid, expeditiv); zoralie, s. f. (dans popular cu mișcări rapide), pe care Șeineanu îl derivă din tc. zorli, der. care pare der. interior, cu suf. expresiv -lie. Cf. zurliu.

ZOR n. rar 1) Acțiune grăbită și încordată. ◊ Cu ~ cu grabă mare. De ~ din toate puterile; din răsputeri. A-i da ~ a se grăbi. A da cuiva ~ a face pe cineva să se grăbească. 2) Ceea ce este necesar; necesitate; nevoie. /<turc. zor

ZUR interj. (se folosește, prelungit, pentru a reda zgomotul produs de unele obiecte metalice la ciocnire sau de unele obiecte mici la rostogolire). /Onomat.

zor n. 1. asalt (sens ieșit din uz): să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor AL.; 2 urgență, grabă mare: a avea zor, a fi tare grăbit; a da zor, a împinge, a face să grăbească; de zor, de nevoie; zor nevoie, cu orice preț; 3. treabă grabnică: să fii iute de picior, să-mi ajuți la câte un zor POP. [Turc. ZOR, violență, silnicie].

zor n. fără pl. (turc. pers. zor, putere, violență, constrîngere; alb. bg. sîrb. zor, ngr. zóri. V. zurba și zurliŭ). Silnicie, violență (Vechî́). Grabă, urgență, nevoĭ: am mare zor să plec azĭ. A da zor, a grăbi, a zori: dădea zor să ajungă acasă. Cu zoru, cu grabă: nu-l lua cu zoru, că atuncĭ va lucra prost. De zor, cu hărnicie, cu grabă: a lucra de zor. Loc. adv. Zor-nevoĭe, numaĭ de cît, cu orĭ-ce preț, aman-zaman: ĭ-am spus să rămîĭe, dar el, zor-nevoĭe, să plece!

zur interj. care arată sunetu oprit al metaluluĭ, precum e al uneĭ săbiĭ în teacă, al unor banĭ în mînă ș. a. V. zang, țur.

ZOR-NEVÓIE loc. adv. Numaidecât, cu orice preț.^[1]  de clarificat

ZOR s. 1. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, (rar) grăbire, (înv. și pop.) repejune. (A făcut ceva în mare ~.) 2. grabă, urgență, (Transilv.) sorgoșeală, (înv.) sîrguială. (E mare ~ să...) 3. grabă, precipitare, precipitație, pripă, pripeală, pripire. (Ce e ~ ăsta?) 4. toi, (pop. și fam.) dîrdoră. (În ~ul muncii.)

Zor, -ă v. Lazăr II B 1.

zoru’ s. invar., interj. v. zoreală

zoru’ s. invar., interj. v. zoreală.