vârtej

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană, vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârte cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: Vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârte cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârte în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VÎRTÉJ, vîrtejuri și vîrteje, s. n. I. 1. Bulboană, viitoare. Cu un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje, Ca să schimbe-actori-n scenă Te momește în vîrteje. EMINESCU, O. I 196. Schimbă-ți, schimbă-ți apele, Slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. O clipă dispărea în mijlocul unui vîrtej de spumă și apărea departe, spintecînd ritmic valurile. BART, E. 101. Dar unde turcii murea, Tot vîrtejuri se făcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. 2. Vînt puternic, vijelios, care seînvîrtește cu viteză pe loc, ridicînd în aer obiecte ușoare (hîrtii, praf, frunze uscate etc.). Ieșiră ca un vîrtej pe poarta deschisă. SADOVEANU, O. I 249. Apucată ca de un vîrtej, puse mîna pe cofă și nu se mai putu opri decît la poarta casei. BUJOR S.46. Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, Și virtejuri repezite Bat în ușă mînioase. VLAHUȚĂ, O. A. I 82. ◊ (În metafore și comparații) Flăcăul vedea pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreții dăpă el. SADOVEANU, O. I 551. Frusina... trei zile întregi și-a purtat fustele vîrtej, din casă în curte, din curte în prăvălie. GALACTION, O. I 134. Corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ Sul, coloană, trîmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). Deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare. SADOVEANU, B. 128. Mașina se depărta vertiginos, împroșcînd pînă-n marginile uliței vîrtejuri de apă tulbure cu bucăți de noroi. REBREANU, R. I 176. Pe urma celor ce s-au dus, Vîrtej de frunze-aleargă. IOSIF, PATR. 53. Vede de departe... un vîrtej de praf. CARAGIALE O. III 45. ◊ Compus: vîrtejul-pămîntului = a) plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare și cu flori galbene; crește pe coaste pietroase și pe marginea drumurilor (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee cu cîte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vîrful tulpinii; crește prin locuri stîncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 4. Mișcare (amețitoare) în cerc. Prinde-te-n vîrtejul horei. EFTIMIU, Î. 55. El stă într-un colț al salonului... și privește la vîrtejul valsului. CARAGIALE, O. II 120. Și în vîrtejul cela răsturna tărăbi și toate cele. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În metafore și comparații) O melodie lină, cu legănări, începu să adie, – și părechile colorate porniră vîrtej, ca-n zbor. SADOVEANU, O. V 340. ◊ Fig. În atmosfera încărcată a capitalei, în vîrtejul acesta turburător, începem o viață nouă. BART, E. 226. ♦ Fig. Vălmășag care tîrăște pe cineva ca o viitoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu. Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. O clipă amețitoare, un vîrtej parcă îmi păinjinește ochii. BART, S. M. 17. Eu imul voi spune numai că parc-un vîrtej mi-a luat mințile. GANE, N. III 45. Eu sînt încă în vîrtejul arestului de unde m-ai scos. GHICA, A. 628. 5. (Regional) Loc în creștetul capului, de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat diferitelor unelte care, atunci cînd funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț și care se învîrtește cu ajutorul unei manivele; se folosește pentru a scoate apă din puț, pămînt din gropi etc. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră [din groapă] pe fata cea mai mare. ISPIRESCU, L. 88; b) (regional) unealtă cu care se poate ridica osia carului, pentru a se repara roata. V. cric. Pune vîrtejul sub osie, ridică căruța cu cinci chile, parcă n-ar fi nimic. DELAVRANCEA, la CADE; c) bucată de lemn sau cerc de fier, așezat deasupra perinocului de pe osia de dinainte a carului sau a trăsurii, care se poate învîrti în jurul unui cui; d) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învîrtește în jurul unui cui; e) unealtă de lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strîns (la masa dulgherului); f) unealtă de dogărie care servește la strîngerea doagelor la butoaie, ciubere etc.

vârtéj s. n., pl. vârtéjuri

vârtéj s. n., pl. vârtéjuri / vârtéje

VÂRTÉJ s. 1. v. bulboană. 2. trombă, (rar) sul. (Un ~ de vânt.) 3. (FIZ.) turbion. 4. coloană, sul, trâmbă, (pop.) volbură. (Un ~ de praf.) 5. trombă, (pop.) vântoasă. (S-a ridicat un ~ imens de zăpadă.) 6. v. amețeală. 7. (TEHN.) val. (~ de care se atârnă găleata la fântână.) 8. (TEHN.) căpătâi, (reg.) feleherț. (~ la perinocul căruței.) 9. (TEHN.) (Transilv. și Mold.) șurub. (~ la piatra morii.) 10. (TEHN.) (reg.) șurub, (Ban. și Transilv.) șaitău. (~ de strâns doagele.) 11. (BOT.) vârtejul-pământului (Pedicularis verticillata) = (reg.) păducher, păducherniță.

VÂRTÉJ s. v. cocârlă, cric, crivală, dulap, leagăn, macara, manivelă, posadă, posteucă, schimbătoare, scrânciob, vinci.

vîrtéj (-juri), s. n. – 1. Turbion, vîltoare. – 2. Ciclon. – 3. Smoc rebel de păr, loc unde părul crește în toate direcțiile. – 4. Cotitură, întoarcere. – 5. Morișcă, rostogol. – 6. Amețeală, zăpăceală. – 7. Cabestan, macara-capră. – 8. Transmisia ferăstrăului mecanic. – 9. Regulator al pietrei de moară. – 10. Cîrlig îmbucat care servește de cujbă la stînă. – 11. Clește de tîmplar. – 12. Presă. – 13. Cric. – 14. Vechi instrument de tortură. – 15. Oiștea carului. – 16. (Trans.) Leagăn, scrînciob. – 17. Arc de arbaletă. Sl. vrŭtežĭ de la vrŭtĕti „a coti” (Miklosich, Lexicon, 772; Conev 67), cf. învîrti și bg. vărtež. Legătura cu lat. vertigium (Cipariu, Gram., 29) nu este posibilă. Ideea de bază este cea de „obiect care se învîrtește” sau de „instrument care funcționează prin rotire”. – Der. vîrtejos, adj. (care face vîrtej); (în)vîrteji vb. (a roti, a coti; a se învolbura; a transforma; refl., a se întoarce, a regresa). – Cf. vîrtiloi.

VÂRTÉJ ~uri n. 1) Loc pe cursul unei ape unde aceasta capătă o mișcare de rotație, formând o adâncitură și antrenând tot ce aduce curentul. 2) Masă de aer puternică care se mișcă repede, atrăgând și ridicând în cercuri praf, nisip, zăpadă etc. 3) (la oameni, mai ales în creștet sau pe corpul animalelor) Porțiune unde părul crește în toate părțile. 4) Mișcare de rotație (amețitoare). În ~ul dansului. 5) Stare de buimăceală; zăpăceală. 6) Unealtă care funcționează prin mișcări circulare. 7) Crestătură rotunjită făcută ca semn la urechile vitelor. 8): ~ul pământului a) plantă legumicolă cu tulpina târâtoare și cu flori galbene dispuse în ciorchine; b) plantă cu tulpina joasă, având câte trei frunze la un nod și flori roșii în vârful tulpinii, care crește printre stânci. /<sl. vruteži

vârtej n. 1. sensuri tehnice: a) unealtă de ridicat poveri sau de strâns doage; b) lemnul pe care se razimă carul și care se învârtește ținând drept corpul carului; 2. sensuri generalizate: a) vânt impetuos care suflă învârtindu-se; b) apă ce se mișcă învârtindu-se; c) fig. agitațiune foarte mare: vârtejul afacerilor; d) boală de amețeală la oi; e) rotunjirea urechii în vârf la vite. [Slav. VRŬTEJĬ, șurup]. ║ adv. ca un vârtej: caii sbor vârtej, răpiți de vânt AL.

vîrtéj n., pl. e (vsl. vrŭtežĭ, melc, șurub, d. vratiti, a învîrti: bg. vŭrtež, învîrtire, amețeală, sîrb. vrtež, șurub. V. obraț, sfoară 1, răzvrătesc). Vincĭ, aparat de rîdicat puțin vagoanele deraĭate, căruțele încărcate ș. a. Partea caruluĭ unde roatele din ainte se învîrtesc în prejuru unuĭ cuĭ (V. fercheteŭ). Fîrgăŭ. Volbură, vultoare, anafor (V. genune). Sorb, trombă de colb învîrtit de vînt. Fig. Amețeală la oĭ. Agitațiune, val, zbucĭum, mișcare: vîrteju lumiĭ, al afacerilor.

vîrtej s. v. COCÎRLĂ. CRIC. CRIVALĂ. DULAP. LEAGĂN. MACARA. MANIVELĂ. POSADĂ. POSTEUCĂ. SCHIMBĂTOARE. SCRÎNCIOB. VINCI.

VÎRTEJ s. 1. bulboacă, bulboană, ochi, valvîrtej, vîltoare, volbură, (rar) scoc, (reg.) bulbuc, ciulniță, dîlboană, sfredel, șipot, toancă, vîrtecuș, (Transilv. și Ban.) dălbină, (Olt. și Transilv.) dornă, (prin Munt.) șioi, (prin Transilv. și Maram.) știbloancă, (Mold., Bucov. și Transilv.) știoalnă, (Bucov., Transilv. și Mold.) știulboană, (Transilv., Ban. și Olt.) toaie, (Ban.) vir, (înv.) smîrc. (~ al unei ape curgătoare.) 2. trombă, (rar) sul. (Un ~ de vînt.) 3. (FIZ.) turbion. 4. coloană, sul, trîmbă, (pop.) volbură. (Un ~ de praf.) 5. trombă, (pop.) vîntoasă. (S-a ridicat un ~ imens de zăpadă.) 6. (MED.) amețeală, vertij, (înv.) scutură. (A simțit un ~.) 7. (TEHN.) val. (~ de care se atîrnă găleata la fîntînă.) 8. (TEHN.) căpătîi, (reg.) feleherț. (~ la perinocul căruței.) 9. (TEHN.) (Transilv. și Mold.) șurub. (~ la piatra morii.) 10. (TEHN.) (reg.) șurub, (Ban. și Transilv.) șaitău. (~ de strîns doagele.) 11. (BOT.) vîrtejul-pămîntului (Pedicularis verticillata) = (reg.) păducher, păducherniță.

vârtéj, vârtejuri, s.n. – 1. Dispozitiv din lemn sau metal care glisează pe orizontală; zăvor, riglu, climpuș, batcă, țaglă (ALRRM, 1971: 265). 2. Lemn bătut în pământ, având o cracă crestată ce se întinde deasupra vetrei și de care se atârnă căldarea pentru urdit (Papahagi, 1925). – Din bg. vărtež „învârtire, amețeală” (Scriban, DEX); din vsl. vrǔtezi „melc, șurub”, de la vrǔtěti „a coti, a învârti” (Scriban; Miklosich, Conev, cf. DER; MDA).

vârtéj, -uri, s.n. – 1. Dispozitiv din lemn sau metal care glisează pe orizontală; zăvor, riglu, climpuș, batcă, țaglă (ALR 1971: 265). 2. Lemn bătut în pământ, având o cracă crestată ce se întinde deasupra vetrei și de care se atârnă căldarea pentru urdit (Papahagi 1925). – Din sl. vrǔtezi, de la vrǔtěti (Miklosich, cf. DER).