vocație

VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. 2. (Jur.; în sintagma) Vocație succesorală = calitatea de a avea chemare la moștenire, fără a fi înlăturată de la aceasta de o altă persoană cu rang preferabil. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

VOCAȚIÚNE s. f. v. vocație.

VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

VOCAȚIÚNE, vocațiuni, s. f. V. vocație.

VOCÁȚIE, vocații, s. f. Înclinație, aptitudine deosebită pentru o anumită artă, o știință, un domeniu de activitate sau o profesie; aplecare, predispoziție, chemare (3). Ceilalți podari își împlinesc la marginea apelor mai degrabă o vocație, un destin deosebit de al oamenilor din sate, fiind figurile pitorești... ale ținutului. BOGZA, C. O. 291. Peste cîteva luni făcea parte din redacție. Era cel mai entuziast, cel mai harnic și nu cel mai puțin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei. Își găsise vocația. VLAHUȚĂ, O. A. III 21. Pretindea că-și «mîncase» vocația de tenor. CARAGIALE, O. III 17, – Variantă: (învechit) vocațiúne (NEGRUZZI, S. I 332) s. f.

VOCAȚIÚNE s. f. v. vocație.

vocáție (-ți-e) s. f., art. vocáția (-ți-a), g.-d. art. vocáției; pl. vocáții, art. vocáțiile (-ți-i-)

vocáție s. f. (sil. -ți-e), art. vocáția (sil. -ți-a), g.-d. art. vocáției; pl. vocáții, art. vocáțiile (sil. -ți-i-)

VOCÁȚIE s. v. aptitudine.

VOCÁȚIE s.f. 1. Aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (Jur.) Vocație succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. [Gen. -iei, var. vocațiune s.f. / cf. fr. vocation, lat. vocatio].

VOCAȚIÚNE s.f. v. vocație.

VOCÁȚIE s. f. 1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. (< fr. vocation, lat. vocatio)

VOCÁȚIE ~i f. Atracție înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziție naturală; aplicație; aptitudine; înclinație; predispoziție. [G.-D. vocației] /<fr. vocation, lat. vocatio, ~onis

vocațiune f. 1. inclinațiune particulară pentru o artă sau profesiune; 2. dispozițiune, talent.

*vocațiúne f. (lat. vocátio, -ónis, chemare. V. con-, e-, in-, pro- și re-vocațiune). Chemare, pornire, înclinare, dispozițiune, aplicațiune, talent: acest artist are o adevărată vocațiune pentru vioară. Și -áție.

VOCAȚIE s. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)