viroagă

VIROÁGĂ, viroage, s. f. Vale mică, râpoasă, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. – Et. nec.

VIROÁGĂ, viroage, s. f. Vale mică, râpoasă, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. – Et. nec.

VIROÁGĂ, viroage, s. f. Vale mică, rîpoasă, formată de ploi, de inundații, de abaterea unui rîu din albia sa etc.; albia unui torent cu malurile adînci și abrupte. Își aduse aminte că este în pădure... o viroagă adîncă, săpată de pîrîu, largă în toate părțile și cu totul ascunsă sub copacii aplecați. GALACTION, O. I 294. Telegescu și Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape noroioasă, umbrită de răchite. CAMIL PETRESCU, O. II 26. Drumul se înfunda în viroage cleioase după atîtea săptămîni de ploaie, urca dîmburi strîmbe. C. PETRESCU, S. 77. În timp de secetă moara nu mai umbla, fiindcă apa se risipea prin viroage. SLAVICI, V. P. 4.

viroágă s. f., g.-d. art. viroágei; pl. viroáge

viroágă s. f., g.-d. art. viroágei; pl. viroáge

VIROÁGĂ ~ge f. rar Râpă mică, mocirloasă, formată de apa ploilor, de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu. /Orig. nec.

viroagă f. mocirlă. [Tras din slav. VIRŬ, vârtej de apă, pescuină].

viroágă (oa dift.) f., pl. e (var. din iroagă, ĭerugă, ca văĭoagă față de văĭugă, saŭ d. vsl. virŭ, clocotire [bg. sîrb. vir, bulboană], d. vrĭeti, a ferbe, și decĭ înrudit cu rom. vir, iz-vor și var). Dun. Gîrlă provizorie. Est. Loc mocirlos. – În Olt. iroagă și (ArhO. 1928, 158) iroavă.