urdina

URDINÁ, urdín, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) 1. A merge des la cineva sau undeva; a face același drum de repetate ori. 2. A avea diaree. [Prez. ind. și: urdinez] – Lat. ordinare.

URDINÁ, urdín, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) 1. A merge des la cineva sau undeva; a face același drum de repetate ori. 2. A avea diaree. [Prez. ind. și: urdinez] – Lat. ordinare.

URDINÁ, urdín, vb. I. Intranz. (Învechit și popular) 1. A merge des la cineva sau undeva (uneori fără rost). Poteceaua după vale, Făcută d-o fată mare, Urdinînd la vrăjitoare, Să-mi facă să mă omoare. MAT. FOLK. 368. 2. A avea diaree. Cînd urdină omul mult... Să fiarbă linte de șase ori. ȘEZ. IX 126.

urdiná (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 urdínă

urdiná vb., ind. prez. 1 sg. urdín, 3 sg. și pl. urdínă

URDINÁ vb. (MED.) (reg.) a trepăda.

urdiná (urdin, urdinát), vb. – 1. (Înv.) A merge des undeva, a face un drum de repetate ori. – 2. A avea diaree. – Mr. urdin(are) „a porunci, a comanda”, megl. ordin(ari) „a ordona”. Lat. ordĭnāre (Pușcariu 1826; REW 6090). Legătura cu sl. lijati „a topi” (Cihac, II, 440) nu este posibilă. – Der. urdinare, s. f. (diaree); urdiniș, s. n. (deschizătură, gură de stup). În Mold.

A URDINÁ urdín intranz. înv. 1) A face același drum de nenumărate ori; a merge des la cineva sau undeva. 2) A avea diaree. /<lat. ordinare

urdinà v. a avea urdinare. [Vechiu-rom. urdina, a umbla des (sens păstrat încă de urdiniș) = lat. ORDINARE, a pune în ordine].

úrdin, a -á v. intr. (lat. órdino, -áre, „a pune’n ordine, în rînd”, de unde înț. de „a merge’n ordine, a curge”). Vechĭ. Mă duc și vin mereŭ, trepăd, mă vîntur: Multă nevoĭe de Turcĭ ce urdinaŭ în sus și în jos (Let. 3, 77). Nae urdina regulat aci fiind-că nu-l stingherea nimenĭ (Ĭov. 36). Mă duc mereu la latrină, am treapăd, am diareĭe.

URDINA vb. (MED.) (reg.) a trepăda.