urcuș

URCÚȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

URCÚȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

URCÚȘ, urcușuri, s. n. Faptul de a urca; loc, drum care este în pantă, care urcă. Aerul se rărea o dată cu urcușul răcoros și umed. C. PETRESCU, S. 215. Am intrat în pădure și am început să urcăm. Era un urcuș greu. GALACTION, O. I 205. După trei ceasuri de urcuș, printre stînci, cîrmim la stînga. VLAHUȚĂ, O. A. II 154. Buiestrașul gîfîind își potolește puțin mersul la urcuș. CARAGIALE, P. 50. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă, în urcare. Drumul duce în urcuș. STANCU, D. 16.

urcúș s. n., pl. urcúșuri

urcúș s. n., pl. urcúșuri

URCÚȘ s. v. suiș.

Urcuș ≠ coborâș

URCÚȘ ~uri n. Teren care urcă (unind două puncte situate la latitudini diferite); loc în pantă; suiș. /a (se) urca + suf. ~uș

urcuș n. urcare pe un munte.

urcúș m. Suiș (locu și acțiunea): începem urcușu.

URCUȘ s. suiș. (~ muntelui.)

urcuș, urcușuri s. n. (tox.) primele efecte resimțite după ingerarea unui drog.