tăbăceală

TĂBĂCEÁLĂ, tăbăceli, s. f. Tăbăcire. – Tăbăci + suf. -eală.

TĂBĂCEÁLĂ, tăbăceli, s. f. Tăbăcire. – Tăbăci + suf. -eală.

TĂBĂCEÁLĂ, tabăceli, s. f. Argăseală.

TĂBĂCEÁLĂ, tăbăceli, s. f. Argăseală. – Tăbăci + suf. -eală.

tăbăceálă s. f., g.-d. art. tăbăcélii; pl. tăbăcéli

tăbăceálă s. f., g.-d. art. tăbăcélii; pl. tăbăcéli

TĂBĂCEÁLĂ s. v. tăbăcire.

tăbăceală f. acțiunea de a tăbăci și rezultatul acestei acțiuni.

tăbăceálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a tăbăci. Substanța cu care se tăbăcește (argăseală, dubeală).

TĂBĂCEALĂ s. argăseală, argăsire, tăbăcire, tăbăcit, (rar) tanaj, tanare, (reg.) crușeală, crușire, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubeală, dubire, dubit. (Operația de ~ a pieilor.)