tânguire

TÂNGUÍ, tânguiesc, vb. IV. 1. Refl. A vorbi plângându-se, jeluindu-se, văicărindu-se. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plângătoare. 2. Tranz. A jeli, a deplânge, a compătimi pe cineva. 3. Refl. (Înv.) A se plânge de cineva; a reclama. [Prez. ind. și: tấngui] – Din sl. tongovati.

TÂNGUÍRE, tânguiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) tângui și rezultatul ei; tânguit. ♦ (Înv.) Necaz, jale, supărare, mâhnire. 2. Sunete tânguitoare, glas tânguitor. 3. (Înv.) Plângere împotriva cuiva; reclamație. – V. tângui.

TÂNGUÍ, tânguiesc, vb. IV. 1. Refl. A vorbi plângându-se, jeluindu-se, văicărindu-se. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plângătoare. 2. Tranz. A jeli, a deplânge, a compătimi pe cineva. 3. Refl. (Înv.) A se plânge de cineva; a reclama. [Prez. ind. și: tấngui] – Din sl. tongovati.

TÂNGUÍRE, tânguiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) tângui și rezultatul ei; tânguit. ♦ (Înv.) Necaz, jale, supărare, mâhnire. 2. Sunete tânguitoare, glas tânguitor. 3. (Înv.), Plângere împotriva cuiva; reclamație. – V. tângui.

TÎNGUÍ, tînguiesc, vb. IV. 1. Refl. și (rar) intranz. A vorbi plîngîndu-se, jelindu-se, văicărindu-se. Plînse mai departe, liniștit, tînguindu-se și clătinînd din cap. DUMITRIU, N. 137. Vezi cum ești, mă frate Neculăieș, se tîngui meșterul mîngîindu-și bărbuța. SADOVEANU, P. M. 135. A pornit cu ele, tînguind mai mult ca o femeie decît ca un călugăr. DELAVRANCEA, la CADE. Plîngea și se tînguia de-ți rupea inima. ISPIRESCU, U. 53. ◊ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana căreia i se adresează plîngerea) Constandin stătea la o masă și moșul i se tînguia. DUMITRIU, N. 280. Așa se tîngui Iana fie-sei. DELAVRANCEA, H. T. 151. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tîngui și lui. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine. CERNA, P. 92. ◊ (Urmat de o completivă sau de un complement care indică motivul plîngerii) Se tînguia biata soacră-mea Agapia că haimanaua de copil îi fură toate cireșile și prunele. SADOVEANU, M. C. 16. Se tînguia de viața aceasta. id. O. VII 16. Petre se răcori tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plîngătoare, tînguioase. Multe nopți ale tale au fost tulburate în vis de stolul rîndunelelor care se tînguiau. PAS, Z. I 210. Pe urmă alte instrumente, bizare și triste, au început să se tînguie. C. PETRESCU, C. V. 167. Afară-i noapte neagră, vijelie... Se tînguiește vîntul prin cotloane. IOSIF, P. 20. ◊ Tranz. A îngenuncheat în fața lespezii de piatră, începînd să se lovească cu fruntea în bucata de stîncă și să tînguiască o plîngere lungă și monotonă. C. PETRESCU, R. DR. 59. Clopotul unui canton tîngui trei bătăi întristate. id. S. 33. 2. Tranz. A deplînge, a compătimi, a jeli pe cineva. O tînguiau moașele din sat, că o măritase tatăl ei, unchiul Manole, încă nevîrstnică. SADOVEANU, M. C. 7. Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osindi. NEGRUZZI, S. I 47. Oameni buni, mă tînguiți, Oameni buni, mă miluiți. ALECSANDRI, P. P. 386. ◊ Loc. adv. De tînguit = de regretat, de plîns. E de tînguit că între magnații Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin machinațiile sale turburătoare, a ruina alianța și învoielile încheiate. BĂLCESCU, O. II 185. ♦ A boci. Căzută la pămînt, tînguia în bocet lung pe... fecior. MIRONESCU, S. A. 86. 3. Refl. A se plînge de cineva, a reclama. Părinții lui... întru mîhniciune se tîngui de dînsul. DRĂGHICI, R. 41. – Prez. ind. și: tî́ngui (STANCU, D. 256, C. PETRESCU, C. V. 167).

TÎNGUÍRE, tînguiri, s. f. Acțiunea de a se tîngui și rezultatul ei. 1. Jelire, suspinare, lamentare. Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, mai ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie. REBREANU, I. 86. Văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea. ISPIRESCU, L. 55. ♦ (Învechit) Jale, necaz, supărare, mîhnire. Totdeauna veți căuta a cîștiga orice lucru și neputînd apoi... veți căde în mare tînguire. DRĂGHICI, R. 110. 2. Sunet lung plin de jale; plînset, suspin, vaier, bocet. Bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea. SADOVEANU, O. III 106. Visurile ce-așa dulce m-au durut de mult s-au stins, Cum se stinge-o tînguire în amurgul unui plîns. PĂUN-PINCIO, P. 85. În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună. EMINESCU, O. I 160. 3. Plîngere (împotriva cuiva), reclamație. Veșnicile tînguiri ale răzășilor pentru încălcarea, și hrăpirile Orheianului îi sfredeliseră urechile și inima. SADOVEANU, O. VII 103.

tânguí (a ~) (a jeli) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tânguiésc/tấngui, imperf. 3 sg. tânguiá; conj. prez. să tânguiáscă/să tấnguie

!tânguí (a se ~) (a se lamenta) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se tânguiéște/se tấnguie, imperf. 3 sg. se tânguiá; conj. prez. 3 să se tânguiáscă/să se tấnguie

tânguíre s. f., g.-d. art. tânguírii; pl. tânguíri

tânguí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tânguiésc, imperf. 3 sg. tânguiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tânguiáscă

tânguíre s. f., g.-d, art. tânguírii; pl. tânguíri

TÂNGUÍ vb. 1. v. văita. 2. v. geme.

TÂNGUÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

TÂNGUÍRE s. 1. v. văitat. 2. v. bocet. 3. v. geamăt. 4. vaier, vaiet, (pop.) vai, (reg.) vaicăr. (Se aude o ~.)

TÂNGUÍRE s. v. plângere, reclamație.

A TÂNGUÍ ~iésc tranz. (persoane) A jeli adânc; a compătimi; a deplânge; a căina. ◊ De tânguit de plâns. /<sl. tongovati

A SE TÂNGUÍ mă ~iésc intranz. 1) A-și împărtăși durerea, neplăcerile, jeluindu-se cuiva; a se plânge; a se căina; a se jelui. 2) A-și exprima jalea sau durerea prin cuvinte sau prin strigăte; a se văicări; a se lamenta; a se văieta. 3) fig. A scoate sunete jalnice; a plânge; a suspina. Vântul se ~iește. /<sl. tongovati

tânguì v. a jeli: după ce mai plânse și se tângui o toană ISP. [Slav. TÕGA, jale].

tânguire f. acțiunea de a (se) tângui și rezultatul ei.

tînguĭésc (mă) v. refl. (vsl. tongovati, a fi îngrijorat; sîrb. tugovati, a se tîngui). Mă jălesc, mă lamentez, îmĭ exprim un adînc regret.

tînguíre f. Acțiunea de a se tîngui. Vorbele pin care te tînguĭeștĭ: ascultă-ĭ tînguirea.

tîngui vb. v. CĂINA. COMPĂTIMI. DEPLÎNGE. PLÎNGE.

TÎNGUI vb. 1. a (se) boci, a se căina, a (se) jeli, a (se) jelui, a se lamenta, a (se) plînge, a se văicări, a se văita, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plîngătui, a se scîrbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cînta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. a geme, a se lamenta, a se văita, (înv. și reg.) a (se) scrivi. (Se ~ de durere.)

tînguire s. v. PLÎNGERE. RECLAMAȚIE.

TÎNGUIRE s. 1. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguit, văitare, văitat, văitătură, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (Lasă ~!) 2. bocet, plîngere, (pop.) jelanie, (înv.) jalovanie. (~ de înmormîntare.) 3. geamăt, scîncet, vaier, vaiet, (rar) scînceală, (înv.) scîncitură. (O ~ de durere.) 4. vaier, vaiet, (pop.) vai, (reg.) vaicăr. (Se aude o ~.)