tulnic

TÚLNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu buciumul, folosit în Munții Apuseni; p. gener. bucium. – Et. nec.

TÚLNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical de suflat popular, asemănător cu buciumul; p. gener. bucium. – Et. nec.

TÚLNIC¹, tulnice, s. n. Instrument de suflat, asemănător cu buciumul. Tulnice-adînci, Cheamă la sfintele jocuri Pe naltele stînci. BENIUC, V. 115. [Moții] au născocit tulnicul și fluierul pentru a-și spune jalea, înlocuind cuvintele. BOGZA, Ț. 26. Veneau păcurarii cu tulnice-n mîni. COȘBUC, P. II 204.

TÚLNIC², -Ă, tulnici, -e, adj. Cu capul tulburat; zăpăcit, năuc.

TÚLNIC¹, tulnice, s. n. Instrument de suflat asemănător cu buciumul.

TÚLNIC², -Ă, tulnici, -ce, adj. Cu capul tulburat; zăpăcit, năuc.

túlnic s. n., pl. túlnice

túlnic s. n., pl. túlnice

TÚLNIC ~ce n. înv. Instrument muzical popular de suflat, asemănător cu buciumul, confecționat din coajă de tei sau de salcie și folosit pentru semnale, chemări etc. /Orig. nec.

túlnic, túlnică, túlnici, túlnice, adj. (reg.) zăpăcit, aiurit.

tulnic n. instrument de muzică obișnuit de Românii din Munții apuseni ai Ardealului [Origină necunoscută].

1) túlnic n., pl. e (cp. cu bg. dulec, ibric cu botu ca țeava, dulica, rît; rut. duló, cimpoĭ; rus. duló, gură de tun, dúlínyĭ, de gură de tun, dúlĭce, îmbucătură de trompetă). Trans. Munt. Bucĭum: răsunetu plin al tulnicelor războĭnice (Goga, VR. 2, 12, 380).

2) túlnic, -ă adj. (mrom. tul, zăpăcit). Munt. vest. Zăpăcit. V. turlac și troĭnic 2.

tulnic v. bucium.