tango

TANGÓ s. n. v. tangou.

TANGÓU, tangouri, s. n. (Și în forma tango) Dans modern (care își are originea într-un dans popular argentinean) cu ritmul în doi timpi și care se dansează în perechi; melodia după care se dansează. Orchestra cînta un tango... sentimental. CAMIL PETRESCU, P. V. 133. Dansurile cele mai noi: tango. C. PETRESCU, S. 187. – Variantă: tangó s. n.

TANGÓ s.n. v. tangou.

tango n. dans recent venit din Argentina; gesturile și mimica-i necuviincioase au suferit, trecând în Europa, o profundă transformare.

*tángo n. fără pl., care ar fi tangourĭ. O melodie și un dans argentinian inventat, pe la 1908 de Tano Guenaro, un Gaucho din tată spaniol și mamă indigenă.

tango, dans* sudamerican, cu îndepărtate origini africane, cristalizat ca gen în Argentina, dar prezentând înrudiri ritmice cu habanera* cubaneză. Ca dans de salon (de perechi), t. a cunoscut, în Europa o mare popularitate între 1920 și 1940; tendință de reluare după 1970. Formația instr. tipică a t. argentinian este alcătuită din acordeon, violine, ghitară și pian. Alături de vals*, t. a fost intens cultivat de compozitorii români din perioada interbelică (I. Vasilescu, P. Alexandrescu, I. Fernic ș.a.), când este creat și un gen specific muzicii ușoare românești, t.-romanță.

a o da în tango (cu cineva) expr. a minți (pe cineva), a păcăli (pe cineva).