sâmbure

SẤMBUR s. m. v. sâmbure.

SẤMBURE, sâmburi, s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța; p. restr. partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. (Impr.) Sămânță. 2. Fig. Parte centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu; p. ext. germen. ♦ (Concr.) Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat și care formează nucleul unei grupări mai mari. ♦ Fig. Esență, idee esențială. 3. Fig. Părticică, fărâmă. [Var.: (rar) sâmbúr s. m.] – Cf. alb. sumbull, thumbull.

SÂMBUR s. m. v. sâmbure.

SÂMBURE, sâmburi, s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța; p. restr. partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. ♦ (Impr.) Sămânță. 2. Fig. Parte centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu; p. ext. germen. ♦ (Concr.) Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat și care formează nucleul unei grupări mai mari. ♦ Fig. Esență, idee esențială. 3. Fig. Părticică, fărâmă. [Var.: (rar) sâmbur s. m.] – Cf. alb. sumbull, thumbull.

SÎ́MBUR s. m. v. sîmbure.

SÎ́MBURE, sîmburi, s. m. 1. Parte tare (lemnoasă) care se găsește în interiorul unor fructe și care conține sămînța. Fira să pună Sîmbure de-alună Și iarbă nebună... să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II 148. Ia degrabă... sîmburi de pepene. MARIAN, NA. 14. (Și în forma simbure) Trecut și viitori e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă. EMINESCU, N. 32. Am să-i prezentez simburi de mere pe vîrful cuțitului. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Miezul comestibil al sîmburelui (1). Dulceață cu sîmburi de caise. ♦ (Impropriu) Sămînță (1). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. 3. Parte centrală (socotită ca cea mai importantă); miez, inimă, nucleu, germen. Cremlinul a fost sîmburele în jurul căruia a crescut orașul. STANCU, U.R.S.S. 97. ♦ Fig. Esență, idee esențială. (Atestat în forma sîmbur) Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun... Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite: Au aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun. EMINESCU, O. I 44. ♦ (Concretizat) Mic grup (de oameni) care formează începutul unei grupări mai mari. Era gloată deasă în jurul sîmburelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. DUMITRIU, B. F. 105. Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. GHICA, S. 104. 4. Părticică, fărîmă. În întunerec, flacăra înecată de fum a opaițului abia tremura un sîmbure de lumină cețoasă. C. PETRESCU, S. 34. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte, În sîmburi de trăsnet și soare. DEȘLIU, G. 46. A intrat apoi într-o grădină; Dintr-un zarzăr înflorit, pe brațul lui întins Petalele-au căzut ca niște sîmburi de lumină. D. BOTEZ, P. O. 166. – Variante: símbure, sî́mbur s. m.

sâmbure s.m. I 1 Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă (EMIN.). ◊ (pop. ) Moși de sâmburi = nume dat anumitor zile din an (mai ales zilei de sâmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe de pomenire a morților. ◊ Expr. (reg.) A fi două inimi într-un sâmbure = a fi trup și suflet cu cineva. ♦ Restr. Partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. Îmi plac sâmburii de dovleac. ♦ (impr.) Sămânță. Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac (EMIN.). ◊ (reg.) Sâmbure-de-fag = jir. ♦ (reg.) Miez de nucă. ♦ (reg.) Bob de grâu. ♦ (reg.; la pl.) Păsat care se dă, de obicei, de pomană. 2 Fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Cantitate foarte mică din ceva; obiect, lucru etc. de proporții foarte mici; părticică, fărâmă. Întrevăd în spusele lui un sâmbure de adevăr. ◊ Expr. Cât un sâmbure de mac v. mac. II Analog. 1 Parte centrală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu. Verbul e sâmburele frazei (PUȘ.). ♦ Partea interioară; interior. Glasuri jalnice ies din sâmburele stâncii (I. NEGR.). 2 Fig. Esență, idee esențială. Sâmburele vieței este egoismul și haina lui, minciuna (EMIN.). 3 Loc, punct de pornire, de formare a ceva; origine, început. Ușor se recunoaște... sâmburele latin al limbii noastre (PUȘ.). ◊ Loc.adv. În sâmbure = în embrion. 4 Concr. Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat pentru un anumit scop și care formează nucleul unei grupări mai mari. S-a închegat la 1857 sâmburele Unirii (HOG.). 5 (astron. ) Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă. 6 (fiz.; înv. ) Nucleu. • pl. -i și (pop.) sâmbur s.m. / cf. alb. sumbullë, thumbullë.

sấmbure s. m., art. sấmburele; pl. sấmburi

sâmbure s. m., art. sâmburele; pl. sâmburi

SÂMBURE s. (BOT.) sămânță. (~ de dovleac.)

SÂMBURE s. v. embrion, esență, fond, izvor, început, materie, miez, nucleu, obârșie, origine, proveniență, sursă.

sîmbure (-ri), s. m. – 1. Sămînță moale, nucleu, partea moale a fructelor cu coajă tare. – 2. Miez, sămînță, partea moale a fructelor cărnoase. – 3. Centru, parte interioară. – 4. Nucleu, element primordial. – 5. Nucleu de cometă. – Var. simbure, sumbure. Mr. sîmbură. Lat. sumbola, symbola, din gr. συμβολή. Sensul curent al gr. σύμβολον era cel de „emblemă, semn distinctiv” și se aplică la obiectul a cărui posesie permitea identificarea purtătorului. Un astfel de obiect era jumătatea unei oale sau fruct cu coaja dură, a cărui unire cu cealaltă jumătate permitea judecarea autenticității sale (cum se face cu contramărcile); și de aici συμβολή „apropiere” și σύμβολον „semnul care permite recunoașterea”. Se poate presupune că sensul s-a extins de la ideea de „jumătate de fruct”, la cea de „sîmbure, nucleu, partea moale din mijloc” a fructului. Celelalte explicații sînt insuficiente: de la un cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 309), din sl. zrŭno (Cihac, II, 344); de la un tracic *sumbula (Pascu, I, 191); din alb. thumbuljë (Philippide, II, 733; P. Papahagi, Jb., XII, 546; Tiktin; cf. Rosetti, II, 122), din lat. sabulum (P. Papahagi, Dunărea, II, 79); anterior indoeurop. (Lahovary 341). Der. sîmburar, s. m. (pasăre conirostră, Cocothraustes vulgaris); sîmburos, adj. (cu mult sîmbure).

SÂMBURE ~i m. 1) Sămânța din interiorul unor fructe (cu sau fără învelișul dur care o protejează). ~ de caisă. 2) fig. Parte esențială a unui lucru; miez; nucleu. 3) fig. Parte minimală din ceva; pic; fărâmă. Un ~ de adevăr. /Cuv. autoht.

sâmbur(e) m. 1. partea tare din interiorul unor poame (ca piersica, nuca, pruna) ce conține semânța; 2. partea centrală și luminoasă a unei comete; 3. fig. origina, începutul unei societăți: magul a aflat sâmburul lumii EM. [Albanez SUMBULA, boabă, nasture].

sî́mbure și súmbure m. (alb. thúmbulă, nasture. Cp. cu vĭezure). Sămînță de rozacee (caisă, persică, prună, cireașă) ș. a.: sîmburiĭ de caise îs dulcĭ, ceĭ de zarzăre amarĭ. Învălișu dur al acesteĭ sămînțe: a călca pe sîmburĭ de măsline (V. sămînță). Fig. Grupare închegată care formează începutu (nucleŭ, mez): sîmburele uneĭ societățĭ. – Forma su- în Mold. Munt.

SÎMBURE s. (BOT.) sămînță. (~ de dovleac.)

sîmbure s. v. EMBRION. ESENȚĂ. FOND. IZVOR. ÎNCEPUT. MATERIE. MIEZ. NUCLEU. OBÎRȘIE. ORIGINE. PROVENIENȚĂ. SURSĂ.

SÎMBURE subst. 1. Sîbur, olt. (17 B II. 2. Sămburescu, C. (AO V 119). 3. Cf. din altă temă: Valea Sîmbului (Sd XVI 400).