supin

SUPÍN, supine, s. n. Mod nepersonal al unui verb, precedat în mod obligatoriu de una dintre prepozițiile „de”, „la” etc., având aceeași formă ca participiul trecut, de care se deosebește prin aceea că nu este variabil. – Din lat. supinum, fr. supin.

SUPÍN, supine, s. n. Mod nepersonal al unui verb, precedat în mod obligatoriu de una dintre prepozițiile „de”, „la” etc., având aceeași formă ca participiul trecut, de care se deosebește prin aceea că nu este variabil. – Din lat. supinum, fr. supin.

SUPÍN, supine, s. n. Mod nepersonal al unui verb, avînd uneori valoare verbală, alteori valoare de substantiv.

supín s. n., pl. supíne

supín s. n., pl. supíne

SUPÍN s.n. (Gram.) Mod nepredicativ care denumește acțiunea verbală, având aceeași formă cu participiul, dar precedat de prepoziție. [Pl. -ne, -nuri. / cf. lat. supinum, fr. supin].

SUPÍN s. n. mod verbal nepersonal precedat de prepoziția de sau la, care exprimă acțiunea într-un chip general, abstract, însă ca un deziderat. (< lat. supinum, fr. supin)

SUPÍN ~e n. gram. Mod nepersonal al verbului, având aceeași formă ca participiul trecut, dar nevariabilă și precedată de anumite prepoziții. /<lat. supinum

supin n. Gram. forma verbului echivalentă cu un substantiv verbal.

*supín n., pl. e (lat. supinum). Gram. O formă verbală scoasă din participiu trecut și cu înț. de substantiv verbal ca și infinitivu în -re, precum: dusu și întorsu saŭ ducerea și întoarcerea.

SUPINE poziție a pilotului unui deltaplan șezând pe spate, din care realizează pilotarea.

SUPÍN s. n. (cf. lat. supinum, fr. supin): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea într-un chip general, abstract (ca infinitivul), însă ca un deziderat. Este alcătuit din participiul verbului precedat de morfemele prepoziționale de sau la: de cântat, de lucrat, de avut, de spus, de venit, de sosit, de coborât; la arat, la semănat, la prășit, la cosit, la cules, la pescuit etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: subiect („E ușor de vorbit, dar e greu de făcut”), nume predicativ („Dar era de temut ca vrăjmașii să nu izbutească a scoate pe ai noștri din strâmtoare” – N. Bălcescu), atribut („...putem găsi și la noi sujeturi de scris” – M. Kogălniceanu), complement direct („...pe bună dreptate, ar mai avea de luat, nu de dat” – A. Vlahuță), complement indirect („Sunt grei bătrânii de pornit...” – G. Coșbuc), complement circumstanțial de mod, de scop, de relație etc. („Să aibă tot cei lași ar vrea, / Pe neluptat” – G. Coșbuc; „...l-am văzut umblând cu cotul subsuoară, pentru cumpărat sumani...” – Ion Creangă; „De scris a scris, dar greu”).