strigătură

STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.

STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.

STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Mică compoziție în versuri cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe, care se strigă în timpul jocului la sate; chiuitură. Bătrînul își puse mînile-n chimir și începu a îngîna încet, din gît, după tact, strigăturile flăcăilor. SADOVEANU, O. VII 252. Doinele le subîmpărțim în secțiunile: dragoste, dor și jale... iară strigăturile în: strigături glumețe și strigături satirice. JARNÍK-BÎRSEANU, D. X.

strigătúră s. f., g.-d. art. strigătúrii; pl. strigătúri

strigătúră s. f., g.-d. art. strigătúrii; pl. strigătúri

STRIGĂTÚRĂ s. chiuit, chiuitură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. și Maram.) horă. (~ la joc.)

STRIGĂTÚRĂ s. v. răcnet, strigăt, țipăt, urlet, zbierătură, zbieret.

STRIGĂTÚRĂ ~i f. Scurtă poezie populară, compusă din două sau din mai multe versuri, care se rostește în timpul unor jocuri populare. /a striga + suf. ~ătură

strigătură f. Tr. versuri satirice sau de dragoste pe cari flăcăii le cântă sau le strigă la hore, chiuind uneori la sfârșitul fiecării strigături.

strigătúră f., pl. ĭ. Chiuitură, glumă populară exprimată în cîte-va versurĭ improvizate și strigate de jucător în horă.

STRIGĂTURĂ s. chiuit, chiuitură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. și Maram.) horă. (~ la joc.)

strigătură s. v. RĂCNET. STRIGĂT. ȚIPĂT. URLET. ZBIERĂTURĂ. ZBIERET.

strigătură (în folclorul* românesc), specie muzical-poetică, în versuri improvizate (cu conținut umoristic și satiric, mai rar liric), scandată de către unii dansatori în timpul jocului (3). Are uneori funcție de comandă. Ritmul s. împrumută ritmul versului respectiv, vădind, prin aceasta, o relativă autonomie față de ritmul muzical și de acela al pașilor.

strigătúră, strigături, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; „se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Nițu, 1988: 23): „Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama” (Papahagi, 1925: 220). – Din striga + suf. -ătură (DEX, MDA).

strigătúră, -i, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; „se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Nițu 1988: 23): „Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama” (Papahagi 1925: 220). – Din striga (< lat. *strigare) + -ătură.

strigătură, strigături s. f. (intl.) sentință judecătorească.