sonat

SONÁ, sonez, vb. I. Refl. (Fam.; despre oameni) A-și pierde judecata, a se țicni. – După fr. sonné.

SONÁ, sonez, vb. I. Refl. (Fam.; despre oameni) A-și pierde judecata, a se țicni. – După fr. sonné.

soná vb., ind. prez. 1 sg. sonéz, 3 sg. și pl. soneáză

SONÁ vb. v. aliena, înnebuni, sminti, țicni.

SONÁT adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.

SONA- v. son-.

SONÁT, -Ă adj., s.m. și f. (Peior.) (Om) trăsnit, țicnit; prost. [< it. sonato].

SONÁ vb. refl. (fam.; despre oameni) a-și pierde judecata, a se țicni. (după fr. soné)

SONÁT, -Ă adj., s. m. f. (fam.) (om) trăsnit, zăpăcit. (< it. sonato)

sonat adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.

sonát, -ă adj. (lb. vorbită) Zăpăcit, trăsnit ◊ „Fata asta este cam sonată.” (din it. sonato; cf. fr. sonné; Th. Hristea în R.lit. 25 X 79 p. 8; DN3)

sona, sonez v. r. a înnebuni

sonat, -ă, sonați, -te s. m., s. f., adj. nebun, smintit