sfănțui

SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mitui. 2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. – Sfanț + suf. -ui.

SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mitui. 2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. – Sfanț + suf. -ui.

SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) 1. A da cuiva bani (de obicei unui funcționar) pentru un serviciu nepermis de lege; a mitui, a corupe (prin bacșiș). 2. A stoarce bani de la cineva pentru servicii nepermise de lege; a-i lua cuiva banii pe nedrept; a înșela pe cineva cu dibăcie.

sfănțuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfănțuiésc, imperf. 3 sg. sfănțuiá; conj. prez. 3 să sfănțuiáscă

sfănțuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfănțuiésc imperf. 3 sg. sfănțuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. sfănțuiáscă

SFĂNȚUÍ vb. v. mitui, șperțui.

sfănțuì v. fam. a mitui pe cineva. [Lit. a-i da parale, sfanți].

sfănțuĭésc v. tr. (d. sfanț, o monetă care se dădea des ca bacșiș). Fam. Mituĭesc, frăncuĭesc, corup pin bacșiș. Scutur de sfanțĭ, fac să-mĭ dea anĭ p. serviciĭ. V. mită.

sfănțui vb. v. MITUI. ȘPERȚUI.

sfănțui, sfănțuiesc v. t. 1. a mitui 2. a lua mită 3. a înșela (pe cineva)