serafim

SERAFÍM, serafimi, s. m. 1. (În religia creștină) înger de rang superior situat ierarhic între arhangheli și heruvimi. 2. Prapur pe care sunt reprezentate chipuri de îngeri și care, după ritualul Bisericii ortodoxe, se poartă la procesiunile funebre. – Din sl. serafimŭ.

SERAFÍM, serafimi, s. m. 1. (În religia creștină) Înger de rang superior situat ierarhic între arhangheli și heruvimi. 2. Prapur pe care sunt reprezentate chipuri de îngeri și care, după ritualul Bisericii ortodoxe, se poartă la procesiunile funebre. – Din sl. serafimŭ.

SERAFÍM, serafimi, s. m. 1. (În concepția religioasă) Înger de grad superior (reprezentat, pe icoane, cu șase aripi). Gîndul că o asemenea frumusețe nepămîntească și gingașă, că ochii ei viorii de serafim ar putea să fie... pradă viermilor, îl făcea să se închircească în el însuși ca înjunghiat. CAMIL PETRESCU, O. II 233. Frumoasă ca un serafim. BOLINTINEANU, O. 377. 2. Prapur pe care sînt reprezentate chipuri de îngeri și care, după ritualul bisericii ortodoxe, se poartă la procesiunile funebre. Crucile, prafurile, sfeșnicele, serafimii, steagurile și năsălia... cu cari are să se ducă mortul la groapă. MARIAN, Î. 249.

serafím s. m., pl. serafími

serafím s. m., pl. serafími

SERAFÍM s. v. ripidă.

serafím (-mi), s. m. – Înger de rang superior. – Mr. serafim. Ngr. σερσφίμ, cf. sl. serafimŭ. Sec. XVIII.

SERAFÍM ~i m. 1) (în creștinism) Rang superior în ierarhia îngerilor. 2) Steag bisericesc cu chipuri de îngeri, purtat la înmormântări. /<sl. serafimu

serafim m. înger de prima ordine în ierarhia cerească: un serafim visat de Rafael AL.

*serafím m. (cuv. ebraic la plural; vgr. serapheim, lat. seraphim). Înger din clasa cea maĭ înaltă. V. heruvim.

serafim s. v. RIPIDĂ.

SERAFÍM (< sl.; cuv. gr.) s. m. pl. 1. (În religie creștină) Îngeri de rang superior, constituiți în prima triadă împreună cu heruvimii și tronurile, având menirea de a preamări pe Dumnezeu. În iconografie sunt reprezentați în culoare roșie, cu câte șase aripi, împodobite cu mulți ochi, ținând îm mâini o ripidă pe care este scris „Sfânt, sfânt, sfânt”. V. și înger. 2. Prapur pe care sunt reprezentate figuri de îngeri; în Biserica ortodoxă se poartă la procesiunile funerare.

SERAFIM ebr. Sĕrāphῑm pl. din sāraph „ardere” (EI). I. 1. Serafim, T.(Haț 65). 2. Sarafim (Tec); eg. (BCI V 217); -a f. olt. (Sd XXII). Cu apoc: SarafuL P., 1823 (RI XIV 139) sau < zaraf. 3. Sărafim (Sd XI 58 și XXI). 4. Sarafinești sau Saracinești Sur XIX 62) fost Sorocinăuți s. 5. Serahin act. 6. Cu e < f: Sărăcin, mold. și -ești s. (C Bog); – Radu, olt., 1828; Seracin olt. (AO XX 281). 7. Saraftin, D. (Ard). 8. Serafil, eg. Argeș (16 B V 68). II. Divizat în: Sera-Fim. 1. Sera Botnaru, mold.; Serescu Isaia (Puc 259). 2. + -an și -ian: Seran Elena, ard. act.; Serian R. (G. Dem). 3. Fimu (Paș).

serafím, serafimi s. m. 1. (La pl.) Numele uneia dintre cele nouă cete ale îngerilor, care, împreună cu scaunele și heruvimii, alcătuiesc prima treaptă a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Sunt înfățișați în iconografie în culoarea roșie, având câte șase aripi împodobite cu ochi mulți, aripile de la cap și de la picioare servindu-le spre a se acoperi când stau înaintea lui Dumnezeu, iar cele de la mijloc la zburat. Adesea țin în mâini o ripidă, pe care este scris: „Sfânt, sfânt, sfânt”, de unde și denumirea de serafim dată ripidei. 2. (Reg.) Prapur pe care sunt reprezentate chipuri de îngeri și care se poartă la procesiunile funebre după ritualul Bis. ortodoxe. [Var.: serafín, sărafím s. m.] – Din sl. serafimŭ.