scheunat

chioná v vz scheuna

SCHEUNÁ, scheáun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.: despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

SCHEUNÁT s. n. Scheunare, chelălăit. [Pr.: sche-u-] – V. scheuna.

SCHEUNÁ, scheáun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

SCHEUNÁT s. n. Scheunare, chelălăit. [Pr.: sche-u-] – V. scheuna.

SCHEAUNÁ vb. I v. scheuna.

SCHEUNÁ, scheáun, vb. I. Intranz. (Despre cîini, uneori și despre alte animale) A scoate sunete ascuțite și repetate (de durere, mai rar de bucurie), a chelălăi. Cîinele se trăsese îndărăt în cotețul lui și scheuna încet. DUMITRIU, N. 162. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieșire. STANCU, D. 431. Cînele o urma supus, scheunînd din cînd în cînd, moale. SADOVEANU, B. 211. ◊ Refl. Fig. Poate cînd te-oi privi atît... scheunîndu-te ca un cîine prins, m-oi vindeca de tine! CAMIL PETRESCU, T. II 239. – Variante: scheauná, șcheuná (CAMILAR, N. I 153) vb. I.

SCHEUNÁT s. n. Scheunare, chelălăit. Am auzit pe sub pămînt scheunînd un cățel luat de ape... a trecut scheunatul pe sub mine, s-a lot dus la vale. CAMILAR, N. II 202. – Variantă: șcheunát (CAMILAR, N. I 153) s. n.

ȘCHEUNÁ vb. I v. scheuna.

ȘCHEUNÁT s. n. v. scheunat.

scheuná (a ~) (sche-u-) vb., ind. prez. 3 scheáună; conj. prez. 3 să scheáune

scheunát (sche-u-) s. n.

scheuná vb. (sil. sche-u-), ind. prez. 3 sg. și pl. scheáună; conj. prez. 3 sg. și pl. scheáune

scheunát s. n. (sil. sche-u-)

SCHEUNÁ vb. v. schelălăi.

SCHEUNÁT s. v. schelălăit.

scheuná (schiáun, -át), vb. – 1. A lătra, a chelălăi. – 2. A țipa, a se văita. – Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui, cf. chiu și chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme”. – Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).

A SCHEUNÁ pers. 3 scheáună intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite și jalnice. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge prefăcut fără lacrimi și cu glas înăbușit; a scânci. /Onomat.

SCHEUNÁT n. 1) v. A SCHEUNA. 2) Sunet caracteristic prelung, scos, mai ales, de câini. /v. scheuna

scheunà v. Mold. a schelălăi: câinele a scheunat. [Onomatopee (din scheu-scheu! ce exprimă lătratul dureros al câinilor)].

schéun, a -á v. intr. (rudă cu schincănesc și scîncesc. Cp. cu mĭeun). Gem, schelălăĭesc foarte încet, cum fac cîniĭ cînd așteaptă la ușă și nu li se deschide saŭ aŭ altă nemulțămire saŭ și cînd se gudură: scheunînd ușor, dădea din coadă (VR 1911, 12, 419), scheaună, să scheune. – Și schion, a schioni (Munt. est.) și cheun, a cheuna (Munt. vest CL. 1910, 5, 551 și Trans. Agrb. Înt. 24).

SCHEUNA vb. a chelălăi, a schelălăi, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

SCHEUNAT s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

scheuna, scheaun v. i. (d. oameni) a se văita, a (se) plânge