răstoacă

RĂSTOÁCĂ, răstoace, s. f. (Pop.) Loc, gârlă unde o apă este puțin adâncă. ♦ Braț al unui râu abătut din matca lui și secat pentru a putea prinde pește. – Din sl. *rastokŭ.

RĂSTOÁCĂ, răstoace, s. f. Loc, gârlă unde o apă este puțin adâncă. ♦ Braț al unui râu abătut din matca lui și secat pentru a putea prinde pește. – Din sl. *rastokŭ.

RĂSTOÁCĂ, răstoace, s. f. Vîrtej produs în locul unde o apă curgătoare, puțin adîncă, trece peste prund și peste bolovani; gîrlă puțin adîncâ, formată prin abaterea apei, cu scopul de a se prinde pești în albia secată. Departe, se auzeau ca în vis ape fierbînd în răstoace. SADOVEANU, O. I 305. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind... Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85. – Pl. și: răstoci.

răstoácă (pop.) s. f., g.-d. art. răstoácei; pl. răstoáce

răstoácă s. f., g.-d. art. răstoácei; pl. răstoáce

RĂSTOÁCĂ ~ce f. 1) Loc puțin adânc în albia unei ape. 2) Braț de râu abătut din matca lui și secat cu scopul de a prinde mai ușor peștele. /<bulg. rastoka

răstoacă f. locul unde se iea apa de pe o gârlă și se dă pe o alta (pentru a prinde pește), canal mic de scurs apa: peste prundul din răstoace EM. [Rus. RASTOKŬ, brațul unui râu].

răstoácă (oa dift.) f., pl. e (rus. rastok, braț de rîŭ, bg. rostok, inima caruluĭ. V. răstocesc, zătoacă). Mic braț de rîŭ închis p. a-l seca pe cîteva ore și a prinde peștele rămas pe uscat. Gard de nuĭele de abătut drumu peșteluĭ (Șez. 37, 43), ĭezitură, locu unde un rîŭ de munte e maĭ lat și unde se prind păstrăviĭ.

răstoácă, răstoci, s.f. – 1. Apă curgătoare mică. 2. Lac, baltă, tău (Hoteni). ♦ (top.) Răstoaca, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940); Răstoaca, fânațe în Strâmtura (Valea Izei) (Vișovan, 2005). – Din sl. *rastokŭ „brațul unui râu” (Șăineanu, Scriban, DEX).

răstoácă, răstoci, s.f. – Lac, baltă, tău (Hoteni). – Din sl. *rastoku.