răbui

RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da, a unge cu răbuială (2). – Cf. germ. reiben „a freca”.

RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da, a unge cu răbuială (2). – Cf. germ. reiben „a freca”.

RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A unge cu unsoare preparată din păcură, cu răbuială (2). Găseam pe moș Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun. CREANGĂ, A. 45.

răbuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răbuiésc, imperf. 3 sg. răbuiá; conj. prez. 3 să răbuiáscă

răbuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răbuiésc, imperf. 3 sg. răbuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. răbuiáscă

răbuí (-uiésc, răbuít), vb. – (Mold.) A gresa, a unge, a da cu ceară. Probabil din germ. reiben „a freca” (Candrea). – Der. răbuială, s. f. (grăsime, ceară).

A RĂBUÍ ~iésc tranz. reg. A unge cu răbuială. /<germ. reiben

răbuì v. Mold. a freca cu o unsoare: răbuind cioboatele cu dohot CR. [Cf. nemț. REIBEN, a freca].

răbuĭésc v. tr. (germ. reiben, a freca. V. foraĭbăr). Nord. Frec (ung) cu unsoare încălțămintea.