păcătui

PĂCĂTUÍ, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. A comite un păcat (1); a greși. – Păcat + suf. -ui.

PĂCĂTUÍ, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. A comite un păcat (1); a greși. – Păcat + suf. -ui.

PĂCĂTUÍ, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. A comite un păcat, a se abate de la anumite norme, a greși. Leib n-a păcătuit cu nimic. SAHIA, N. 94. Iartă-mă, mîndro, de glume: Că nu-i om să nu glumească Și să nu păcătuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 363.

păcătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiésc, imperf. 3 sg. păcătuiá; conj. prez. 3 să păcătuiáscă

păcătuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiésc, imperf. 3 sg. păcătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. păcătuiáscă

PĂCĂTUÍ vb. a greși, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.)

A PĂCĂTUÍ ~iésc intranz. A comite un păcat; a greși. /păcat + suf. ~ui

păcătuì v. 1. a face păcate, a cădea în păcat; 2. a greși în contra unei regule: a păcătui în contra uzului.

păcătuĭésc v. intr. (d. păcat). Comit păcate, cad în păcat: cine fură, păcătuĭește. Fig. Greșesc: a păcătui contra gramaticiĭ.

PĂCĂTUI vb. a greși, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.)