prefața

PREFAȚÁ, prefațez, vb. I. Tranz. A scrie prefața unei cărți (a altcuiva). – Din fr. préfacer.

PREFÁȚĂ, prefețe, s. f. Scriere cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

PREFAȚÁ, prefațez, vb. I. Tranz. A scrie prefața unei cărți (a altcuiva). – Din fr. préfacer.

PREFÁȚĂ, prefețe, s. f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

PREFAȚÁ, prefațez, vb. I. Tranz. (Rar) A scrie prefața unei cărți.

PREFÁȚĂ, prefețe, s. f. Cuvînt preliminar, parte introductivă la începutul unei cărți, conținînd indicii, lămuriri, aprecieri etc. în legătură cu opera; predoslovie. Prefața celei întîi psaltire tipărite în limba romînească zice... RUSSO, S. 55.

prefațá (a ~) vb., ind. prez. 3 prefațeáză

prefáță s. f., g.-d. art. preféței; pl. preféțe

prefațá vb., ind. prez. 1 sg. prefațéz, 3 sg. și pl. prefațeáză; conj. prez. 1 sg. și pl. prefațéze

prefáță s. f. → față

PREFÁȚĂ s. introducere, cuvânt introductiv, cuvânt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvântare, predoslovie, preludiu, procuvântare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

A prefața ≠ a postfața

Prefață ≠ epilog, postfață

PREFAȚÁ vb. I. tr. A scrie o prefață la o carte. [Cf. fr. préfacer].

PREFÁȚĂ s.f. Cuvânt către cititori așezat la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă; precuvântare. [Pl. -fețe. / cf. fr. préface, it. prefazione].

PREFAȚÁ vb. tr. 1. a scrie prefața la o carte. 2. a anunța (un eveniment). (după fr. préfacer)

PREFÁȚĂ s. f. 1. cuvânt la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă. 2. ceea ce precedă sau anunță un eveniment. (< fr. préface, lat. praefatio)

A PREFAȚÁ ~éz tranz. (cărți, lucrări) 1) A înzestra cu o prefață. 2) A prezenta printr-o prefață. /<fr. préfacer

PREFÁȚĂ ~éțe f. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio

prefață f. cuvântare în fruntea unei cărți.

*prefáță f., pl. ețe, ca față (fr. préface, d. lat. praefátio, d. prae, înainte, și fari, fatus sum, a vorbi; it. prefazione. V. fatal). Precuvîntare, vorbe pe care autoru uneĭ cărțĭ le adresează cititorilor ca explicațiune în ainte de a intra în subĭect: prefața luĭ „Cromwell” de Victor Hugo fu manifestu teatruluĭ romantic. La liturghia catolică, partea din aintea canonuluĭ. – Maĭ corect rom. ar fi prefațiune. V. predoslovie.

PREFAȚĂ s. introducere, cuvînt introductiv, cuvînt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvîntare, predoslovie, preludiu, procuvîntare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

prefațá vb. I ♦ 1. A inaugura cu un discurs ◊ „Noul an teatral va fi prefațat de artistul poporului Radu Beligan, apoi vom asista la un spectacol-recital [...]” I.B. 3 X 75 p. 2. ♦ 2. A se afla la început, a deschide ◊ „Una din clădirile de referință construite în Capitală: blocul turn din ansamblul «Ulpia» care prefațează șoseaua Pantelimon.” R.l. 7 II 79 p. 1; v. și problematic (din prefață; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)