practică

PRÁCTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de folosit, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. practique, lat. practicus.

PRACTICÁ, práctic, vb. I. Tranz. 1. A exercita o meserie, o profesie; a se ocupa cu..., a profesa. 2. (Rar) A pune în aplicare; a folosi, a utiliza, a întrebuința. Practică virtutea. ◊ Refl. pas. Se practică un anumit procedeu. ♦ A face, a executa; a efectua. A practica o gaură într-un perete. 3. A respecta cu strictețe ceremoniile, cerințele unui cult. – Din fr. pratiquer (după practică).

PRÁCTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesii, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. ◊ Practică judiciară = ansamblul soluțiilor date de instanțele judecătorești în rezolvarea unor litigii concrete. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie specifică unui cult, unei credințe sau uzanțe. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

PRÁCTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de întrebuințat, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. practique, lat. practicus.^[1]

PRACTICÁ, práctic, vb. I. Tranz. 1. A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu..., a profesa. 2. (Rar) A pune în aplicare; a folosi, a utiliza, a întrebuința. Practică virtutea. ◊ Refl. pas. Se practică un anumit procedeu. ♦ A face, a executa; a efectua. A practica o gaură într-un perete. – Din fr. pratiquer (după practică).

PRÁCTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

PRÁCTIC, practici, -e, adj. 1. Care corespunde necesităților vieții, nevoilor reale ale existenței (v. util); care se referă la practică, privitor la practică. Scopul științei este descoperirea legilor care conduc fenomenele. Cunoașterea acestor fenomene servește ca punct de plecare a activității practice a oamenilor. V. ROM. decembrie 1950, 184. Nelipsit de la cursuri și cu atîtea conferințe pe cap, nici n-are idee de partea practică a vieții. C. PETRESCU, A. 422. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de întrebuințat, comod sau economicos. Mașină practică. 2. (Despre oameni și facultățile sau manifestările lor) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele sau să aplice cunoștințele la viața de toate zilele; p. ext. îndemînatic, destoinic, priceput. Om practic. ▭ [Copiii] cresc în mijlocul unei vieți noi, unde învață să fie liberi și practici. SAHIA, U.R.S.S. 132.

PRACTICÁ, práctic, vb. I. Tranz. A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu... V. profesa. Pictura de gen a fost larg practicată și de pietoni noștri realiști. ◊ Absol. Domnul Misirliu, deputat liberal, era jurist. Nu practica. DUMITRIU, B. F. 122. ♦ A pune în practică, a aplica. Practică sportul.

PRÁCTICĂ, practici, s. f. 1. Acțiunea de a practica; practicare; p. ext. deprindere, obicei. Se tînguie că s-a realizat prea puțin... că, de pildă, nu s-au schimbat practicile speculei, șperțului. SADOVEANU, E. 20. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. Se plîng unii că regimul constituțional este cauza că nu merg lucrurile; dar principiile constituționale s-au pus oare în practică? BOLINTINEANU, O. 440. 2. Activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. Sindicatele sînt, pentru masele largi muncitorești, școala elementară a. practicii de organizare și educare politică. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1320. V. I. Lenin ne învață că practica este criteriul care stabilește adevărul și determină legătura cu obiectul de care omul are nevoie. V. ROM. mai 1953, 199. 3. Exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască docunente cu o formă literară împodobită și aleasă. IORGA, L. I 132. (Drept de) liberă practică = drept acordat de minister unui doctor în medicină (pe baza diplomei și, în unele cazuri, a unui examen) de a practica în mod legal medicina. 4. Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare; stagiul pe care-1 face un student sau un elev al unei școli tehnice într-o fabrică, într-o mină, într-o întreprindere, într-un spital etc. Are ocazie să facă și puțină practică, ajutînd inginerului la măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 117.

líberă práctică adj. + s. f.

práctic adj. m., pl. práctici; f. práctică, pl. práctice

practicá (a ~) vb., ind. prez. 3 práctică

práctică s. f., g.-d. art. prácticii; pl. práctici

líberă práctică adj. + s. f.

práctic adj. m., pl. práctici; f. sg. práctică, pl. práctice

practicá vb., ind. prez. 1 sg. práctic, 3 sg. și pl. práctică

práctică s. f., g.-d. art. prácticii; pl. práctici

PRÁCTIC adj. 1. v. eficace. 2. comod, lesnicios. (O soluție ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitar, utilitarist. (O concepție ~.) 5. aplicat. (Învățământ ~.)

PRÁCTIC adj. v. abil, bun, capabil, competent, destoinic, deștept, dibaci, dotat, experimentat, ingenios, iscusit, isteț, încercat, îndemânatic, înzestrat, meșter, practician, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic.

PRACTICÁ vb. 1. v. profesa. 2. v. cultiva. 3. v. juca. 4. a (se) folosi, a (se) întrebuința, a (se) utiliza. (Un obicei care se ~ de mult timp.)

PRACTICÁ vb. v. aplica, folosi, întrebuința, utiliza.

PRÁCTICĂ s. 1. v. aplicare. 2. v. procedură. 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. v. experiență. 5. v. datină.

PRÁCTICĂ s. v. abilitate, capacitate, competență, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, pregătire, pricepere, seriozitate, știintă, talent, ușurință, valoare, vrednicie.

PRÁCTIC, -Ă adj. 1. Referitor la practică. ♦ Care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează, dă rezultate concrete; util. ♦ Comod, folositor; ingenios. 2. Cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic. [Cf. fr. pratique, germ. praktisch < lat. practicus].

PRACTICÁ vb. I. tr. A pune în practică. ♦ A profesa, a exercita o meserie, un sport etc. [P.i. práctic. / cf. fr. pratiquer, germ. praktizieren].

PRÁCTICĂ s.f. 1. Activitatea oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale. ♦ Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. 2. Ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. Experiență, rutină. 4. Exercitarea unei profesiuni; profesare. [Pl. -ci. / cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. practicus, gr. praktikos].

PRÁCTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la practică. ◊ care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează ceva, dă rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale. ◊ aplicare a cunoștințelor teoretice; (p. ext.) experiență, rutină. ◊ stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere. 2. ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

PRACTICÁ vb. tr. a pune în practică. ◊ a profesa, a exercita o meserie, un sport etc. (după fr. pratiquer)

práctic (práctică), adj. – Util, priceput, versat. Lat. praticus (sec. XIX). – Der. practică, s. f., din fr. pratique, și mai înainte (sec. XVIII) din ngr. πραϰτϰά (Gáldi 234); nepractic, adj. (puțin practic, impracticabil); practicabil, adj., din fr. praticable; impracticabil, adj. (impracticabil); practica, vb., din fr. pratiquer; practicant, adj. și s. m., din fr. pratiquant și ca s. din germ. Prakticant; practician, s. m., din fr. praticien; practicos, adj. (expert, experimentat), din ngr. πραϰτϰός, sec. XIX, înv. Cf. praxis.

PRÁCTIC ~că (~ci, ~ce) (în opoziție cu teoretic) 1) Care ține de practică; propriu practicii. Activitate ~că. 2) Care este bine adaptat pentru a fi folosit într-un anumit scop; care poate fi folosit sau mânuit cu ușurință; comod. 3) (despre persoane) Care se orientează cu abilitate în viața cotidiană; care află aplicare oricăror lucruri sau situații; priceput. Femeie ~că. /<fr. pratique, lat. practicus

A PRACTICÁ práctic tranz. 1) (meserii, ocupații, activități etc.) A pune în aplicare în mod sistematic; a profesa; a exercita. ~ ingineria. ~ sportul. ~ un mod de viață sănătos. 2) rar A pune în practică; a folosi; a întrebuința; a utiliza; a uzita. /<fr. pratiquer

PRÁCTICĂ ~ci f. 1) Activitate volitivă care vizează un rezultat concret; acțiune de transformare a lumii. 2) Mod concret de exercitare a unei activități. ~ca vieții. 3) Ansamblu de metode și procedee aplicate în anumite condiții concrete. 4) Ansamblu de deprinderi concrete dobândite în procesul exercitării unei profesii sau specialități; experiență. 5) Proces de aplicare și de verificare într-un domeniu de activitate a cunoștințelor teoretice acumulate prin studiu. [G.-D. practicii] /<germ. Praktik, fr. pratique

practicá, practicále, s.f. (înv.) 1. proces-verbal. 2. permisiune de trafic dată unui vapor; autorizație de a face negoț.

practic a. 1. care duce la acțiune, la aplicațiune: știință practică; 2. care urmărește realitatea lucrurilor: om, spirit practic.

practicà v. 1. a pune în practică: a practica virtutea; 2. a exersa o profesiune: a practica medicina; 3. a executa: a practica o operațiune; 4. a face: a practica o deschizătură în zid; 5. a ținea strict ceremoniile cultului.

practică f. 1. aplicarea, întrebuințarea regulelor și principiilor unei arte sau științe, în opozițiune cu teoria; 2. exercițiu: practica binelui; 3. experiență căpătată prin exercițiu: are multă practică; 4. datină particulară: a cunoaște practicele unei țări; 5. ceremonii, acte exterioare relative la cult.

1) *práctic, -ă adj. (vgr. praktikós, care consistă în acțiune, d. práktes, lucrător, executor, prásso, lucrez, execut). Care consistă în aplicațiune, în acțiune (în opoz. cu teoretic, științific, speculativ): gramatica practică a uneĭ limbĭ. Comod, ușor de mînuit: o mașină practică. Care știe să tragă folos (nu ideolog): Englejiĭ îs foarte practicĭ. S. m. și f. Practician, care se pricepe bine în diagnoză: acest medic e un practic distins. S. f., pl. ĭ. Execuțiune, aplicațiune, întrebuințarea regulelor și principiilor uneĭ științe saŭ arte (în opoz. cu teorie): a pune în practică o regulă. Exercițiŭ, facere: practica bineluĭ e o mare mulțămire. Experiență, deprindere, uz: a cîștiga practica afacerilor, a ști o limbă din practică. Pl. Uzurĭ la ceremoniĭ, acte exterioare ale cultuluĭ: practicĭ religioase. Obiceĭurĭ, maĭ ales urîte: aĭ face bine să lașĭ aceste practicĭ. Adv. În mod practic: s’a condus practic în vĭață. – Pe la 1800 se zicea practicós (adj.), după ngr., ca plicticos, simandicos.

2) práctic, a -á v. tr. (fr. pratiquer, d. pratique [adj.], practic). Pun în practică: a practica binele. Exercit o profesiune liberă: a practica medicina. Fac, execut: a practica o deschizătură, un șanț. Obișnuĭesc, uzitez: nu practicăm noĭ asemenea lucrurĭ! V. metahirisesc.

*practicián, -ă s. (fr. praticien). Medic care are mare practică (mare pricepere) în dĭagnoză. – Se poate zice și practic, ca critic, d. critică.

practic adj. v. ABIL. BUN. CAPABIL. COMPETENT. DESTOINIC, DEȘTEPT. DIBACI. DOTAT. EXPERIMENTAT. INGENIOS. ISCUSIT. ISTEȚ. ÎNCERCAT. ÎNDEMÎNATIC. ÎNZESTRAT. MEȘTER. PRACTICIAN. PREGĂTIT. PRICEPUT. VALOROS. VERSAT. VREDNIC.

PRACTIC adj. 1. eficace, eficient, folositor, operativ, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. comod, lesnicios. (O soluție ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitarist. (O concepție ~.)

PRACTICA vb. 1. a exercita, a face, a profesa, (înv.) a metahirisi, a profesui. (A ~ o meserie frumoasă.) 2. a cultiva. (A ~ pamfletul.) 3. a juca. (~ tenisul de doi ani.) 4. a (se) folosi, a (se) întrebuința, a (se) utiliza. (Un obicei care se ~ de mult timp.)

practica vb. v. APLICA. FOLOSI. ÎNTREBUINȚA. UTILIZA.

practică s. v. ABILITATE. CAPACITATE. COMPETENȚĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. PREGĂTIRE. PRICEPERE. SERIOZITATE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ. VALOARE. VREDNICIE.

PRACTICĂ s. 1. aplicare. (Punere în ~.) 2. (JUR.) procedură. (~ juridică.) 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. experiență, rutină, (înv.) ispită, ispitire. (Cunoaște ceva din ~.)

A PRACTICA CUNILIȚIA a ciufuli veverița, a da limbi, a limba, a linge cireașa / chiseaua, a-i lua (cuiva) mustățile la tors, a-i mirosi crinul (unei femei), a paște, a pune botul, a pune botul la savarină, a pupa adânc, a sorbi ceașca, a trage o clanță / limbi.

A PRACTICA FELAȚIA a avea vocea groasă, a cânta la flautul cu gușă / cu taragot, a fi guraliv(ă), a o lua în gură, a o lua la clarinet / la muie, a lua porcul la trântă, a o lua sus, a pupa înalt, a râde ca muta la înghețată, a sta la etaj, a o suge, a suge nasul la morți, a suge pixu’, a trage o clanță, a trece la ciocofon.

A PRACTICA PROSTITUȚIA a bubui banana, a curvi, a și-o da contra cost, a face traseul / trotuarul, a ieși la maidan, a trage la calendar, a o ține pe caldarâm.