pițigoi

PIȚIGÓI, pițigoi, s. m. Pasăre mică și vioaie, cu pene negre pe piept, albastru-verzui și cenușii pe spate, galbene pe pântece; pițiguș (Parus major). ♦ Epitet dat copiilor. – Et. nec.

PIȚIGÓI, pițigoi, s. m. Pasăre mică și vioaie, cu pene negre pe piept, albastru-verzui și cenușii pe spate, galbene pe pântece; pițiguș (Parus major). ♦ Epitet dat copiilor. – Et. nec.

PIȚIGÓI, pițigoi, s. m. Pasăre mică foarte vioaie, cu pene măslinii-verzui pe spate și galbene-cenușii pe pîntece (Parus major). Paseri mărunte... se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase; erau stigleți cu pete de sînge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. SADOVEANU, O. III 355. Doar un pui de pițigoi, Într-un vîrf de fag pitic Stă cu penele vulvoi. TOPÎRCEANU, B. 41. Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: Pițigoiu-ntr-una sare Steag pe casă șoimul suie Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. COȘBUC, P. II 35. De se preumbla numai prin codri și prin livezi, mierlele și privighetorile... cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcele lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181. ◊ (Termen glumeț la adresa copiilor) A pus farfuria vîrfuită pe mescioara lîngă care era steaua și v-a chemat: veniți încoa, pițigoilor, și mîncați. PAS, Z. I 76. – Compuse: pițigoi-moțat = pasăre cu un moț, cu pene negricioase pe ceafă; trăiește mai ales în pădurile de brad (Parus cristatus); pițigoi-de-stol = pasăre cu capul mic și coada mai lungă decît trupul (Aegithalos caudatus). – Variantă: (regional) țițigoi (MARIAN, O. II 143) s. m.

ȚIȚIGÓI s. m. v. pițigoi.

pițigói s. m., pl. pițigói, art. pițigóii

!pițigói-codát (pasăre) s. m., pl. pițigói-codáți, art. pițigóii-codáți

!pițigói-pungáș (pasăre) s. m., pl. pițigói-pungáși, art. pițigóii-pungáși

pițigói moțát s. m. + adj.

pițigói s. m., pl. pițigói, art. pițigóii

pițigói moțát s. m. + adj.

pițigói-codát s. m.

pițigói-pungáș s. m.

țițigói (= pițigoi) s. m. (pl. țițigoi)

PIȚIGÓI s. (ORNIT.) 1. (Parus major) (rar) piț, (pop.) pițiguș, simțivară, (reg.) domnișor, pițigaie, pițigan, pițiîmpărătuș, țiclete, țiglău, țiglean, pasărea-plugului, regele-păsărilor, (Ban.) sucitoare. 2. pițigoi-codat (Aegithalos caudatus caudatus) = (reg.) țârțâr, pițigoi-de-cârd, pițigoi-de-stol, pițigoi-întunecat, pițigoi-roșietic, pițigoi-roșu, pițigoi-rusesc.

PIȚIGOI-DE-CÂRD s. v. pițigoi-codat.

PIȚIGOI-DE-STÓL s. v. pițigoi-codat.

PIȚIGOI-ÎNTUNECÁT s. v. pițigoi-codat.

PIȚIGOI-RUSÉSC s. v. pițigoi-codat.

PIȚIGÓI ~ m. Pasăre sedentară de talie mică, cu cioc scurt, conic, și cu penaj divers colorat. /Orig. nec.

pițigoáie, pițigói, s.f. (reg.) 1. fluieraș de salcie făcut de copii; tilincă. 2. figură de lemn așezată decorativ pe casele țărănești; sperietoare de păsări așezată prin copaci.

pițigoaie f. Tr. telincă de salcie.

pițigoiu m. 1. păsărică cântăreață mică și vioaie, sboară repede, trăiește pe arbori și în tufișe (Parus); 2. fam. om slab și deșirat. [Tras dela pițigà, a pișca: pasărea obișnuiește a lovi toate cu ciocul].

pițigoáĭe f., pl. tot așa saŭ oĭ (d. pițigoĭ). Trans. Tilincă făcută din cotoru frunzeĭ de bostan orĭ din pană de gîscă orĭ din salcie. V. bîzîitoare și piscoĭ.

pițigóĭ m., pl. tot așa, și (rar) pițigúș m. (d. pițig, din cauza obiceĭuluĭ pițigoĭuluĭ de a tot cĭocni saŭ a pișca. V. chițibuș). O păsărică vioaĭe cu pene albăstruĭ și cu varietățĭ care au negru la cap și la pept (parus).

PIȚIGOI s. (ORNIT.) 1. (Parus major) (rar) piț, (pop.) pițiguș, simțivară, (reg.) domnișor, pițigaie, pițigan, pițiîmpărătuș, țiclete, țiglău, țiglean, pasărea-plugului, regele-păsărilor, (Ban.) sucitoare. 2. pițigoi-codat (Aegithalos caudatus caudatus) = (reg.) țîrțîr, pițigoi-de-cîrd, pițigoi-de-stol, pițigoi-întunecat, pițigoi-roșietic, pițigoi-roșu, pițigoi-rusesc.

pițigoi-de-cîrd s. v. PIȚIGOI-CODAT.

pițigoi-de-stol s. v. PIȚIGOI-CODAT.

pițigoi-roșietic s. v. PIȚIGOI-CODAT.

pițigoi-roșu s. v. PIȚIGOI-CODAT.

pițigoi-rusesc s. v. PIȚIGOI-CODAT.

pițigol-întunecat s. v. PIȚIGOI-CODAT.

PIȚIGÓI s. m. Numele mai multor specii de păsări din câteva familii îndeaproape înrudite, din ordinul paseriforme, de dimensiuni mici, vioaie, care se hrănesc cu insecte și semințe; se întâlnesc în păduri, livezi, parcuri și grădini. Printre cele mai răspândite în România se numără: P. mare = specie de pasăre insectivoră din familia paride, mai mică decât vrabia, cu cioc scurt și conic, coadă scurtă, cu pieptul și capul negre, obrajii albi, spatele albastru-verzui și cenușiu, iar pântecele galben (Parus major). Este o pasăre sedentară în România; se hrănește cu insectele de pe pomi; își face cuibul în scorburi. P. codat = pasăre din familia aegithalide, cu coada lungă, ascuțită, cu penajul alb pe cap și piept și roșcat pe corp (Aegithalos caudatus caudatus). Își construiește un cuib aproape sferic în tufișuri sau prins de crenguțele arborilor. P. bărbos (sau de stuf) = pasăre din familia timalide cu ciocul galben, picioarele negre, bărbia, gâtul și pieptul albe, spatele brun-deschis și cu laturile corpului roz-palid (Panurus biarmicus rusticus). Cuibărește în stufăriș.